Petre Nichita
Încă simțea în brațe și în genunchi vuietul drumului. Oprise de cinci minute în benzinărie și se dezmorțea, plimbându-se printre rafturile încărcate. Fusese și la toaletă, dar mai trăgea puțin de timp. Nu-i era foame. Se gândea, totuși, dacă are rost să-și mai ia o cafea. Dăduse una pe gât și la precedenta oprire, cu vreo sută și ceva de kilometri în urmă. Avusese gust de cauciuc topit, dar îl răscolise pe interior cât să rămână alert.
Diana îl aștepta în parcare, la mașină. Ura benzinăriile din cauza prețurilor umflate și-i plăcea să intre doar ca să le folosească toaleta. Însă acum nu avea nevoie.
Adevărul e că-i plăcea să conducă. Era mai mult decât o relaxare, semăna cu un proiect în care te implici în primul rând fizic, îți folosești brațele și spinarea. Obosea la volan, dar îl incita pericolul, drumul lung, situațiile neprevăzute care tot apăreau. Ca boul ăla din urmă cu vreo 40 de kilometri care tot îi dăduse flash-uri.
Se opri în dreptul vitrinei cu băuturi. O cafea, nu. Dar un Pepsi la sticlă mergea de minune. Apucă una rece, o plăti, folosi brelocul metalic ca s-o desfacă și-o bău din câteva înghițituri în dreptul standului cu pahare de cafea, plicuțele cu zahăr și căpăcele cu lapte. Lichidul acidulat îl înțepă în piept și-l făcu să se scuture mulțumit. De-afară răzbătu o sirenă ascuțită și luminile girofarurilor se proiectară șters sub copertina care ascundea pompele de carburant. Clienții se buluceau înspre ieșire. Își spuse că, probabil, s-a produs vreun accident pe drum, în apropiere. Nu părea să fie grav pentru că nu se auzise nicio bufnitură. Dar văzu ambulanța trasă în dreptul rezervorului de GPL.
Se mai opri o tură la toaletă, mai dădu o raită printre rafturi și ieși fără grabă. Dacă totuși accidentul era grav și drumul blocat, atunci avea să-i ceară Dianei să mănânce în benzinărie vreun sandviș, să mai piardă jumătate de oră sau cât o fi nevoie. N-avea de ce să se enerveze. Încă o sută de kilometri și ajungeau acasă, apoi…
Conversațiile celorlalți se insinuară precum o urechelniță care căuta să se culcușească în timpanul lui. A lovit-o în față, biata femeie… S-a dus direct la ea și… O cunoștea?! Cine știe, e plin de nebuni… Un scandal în trafic, s-or fi urmărit…
Parcarea benzinăriei se întindea și după rezervorul GPL iar oamenii formau un zid în direcția aceea. Șoseaua din dreapta era liberă, ar fi putut zburda pe acolo. Și în buza drumului, blocând troturarul, văzu Loganul cu numere de Dolj, cel care-i dăduse flash-uri în urmă cu niște kilometri. Își aminti chipul încrâncenat al celuilalt șofer văzut în retrovizoare. Mutră de câine ținut în lesă. Își și imaginase mârâitul prelung pentru că nu putea să-l depășească. Ba chiar frânase de câteva ori în fața lui, de-al dracu’, ca să se răzbune pentru degetul mijlociu arătat pe deasupra volanului. Apoi îl lăsaseră în urmă la un sens giratoriu și-și continuaseră drumul până aici.
Se străduia să treacă prin zidul de spinări, să spargă bariera fojgăitoare de icnete și mirări. Avea pumnii încordați și furia îi creștea în ritmul terciului roș-albastru de pe plafonul ambulanței.
Văzu în lateral, în mulțime, chipul de buldog pe care-l memorase din oglinda retrovizoare. S-a dus pur și simplu la ea și i-a dat un pumn în figură… Noroc că era ambulanța în zonă… Eu i-am făcut semn să vină, atâta noroc, comentau cei din jur.
Toți kilometri parcurși până atunci se transformară într-un arc comprimat la grosimea unei foițe de hârtie, apoi întins către punctul de rupere. Se izbi în ceilalți și se aruncă direct în moaca de câine a șoferului cu forța a sute și sute de kilometri de asfalt care zbârnâiau în mușchii lui. Auzi oasele cum trosnesc și dădu să-l calce în picioare pe cel prăbușit peste pavajul benzinăriei. Furia gâlgâia, sfârâia și dădea pe dinafară. Atunci simți o mână ușoară pe umăr, o atingere ca un fulg.
Se întoarse și-o văzu pe Diana. Brusc i se făcu frică. Frică și dor. Dor de drum.