Nicu Stanciu
Francine privea din trăsură lumea și în dimineața asta, la fel cum o făcuse întotdeauna. Și-i făcea mare plăcere. Cine să-i spună că nu e voie să te zgâi la trecători, ori să te holbezi la o ceartă între doi îndrăgostiți? Era una din răsfățatele Parisului, așa că…
Desigur, educația severă se aplica cu atât mai mult în cazul nobililor, doar că, în cazul ei, se făcuse o excepție. Și pe bună dreptate, fiindcă își pierduse un frate pe care nu îl cunoscuse, născut înaintea ei, iar părinții hotărâseră să nu precupețească nimic din răsfățul ce i s-ar fi cuvenit unui copil atât de dorit.
Mai era puțin și avea să fie balul, ilustrul bal cu care ea va intra în lumea bună ca tânără domnișoară, pentru că la începutul acestei toamne împlinea fix șaisprezece ani.
Dădu din cap înspre doamna Lacourt, a cărei trăsură trecu pe lângă a ei în sens opus, apoi îi veni în minte figura lui Pierre. ”Oare ce mi-a cumpărat? I-am zis să nu-mi ia jucării de pluș, știe că le detest. Dacă-mi va lua un inel cu diamante, poate o să mai merg cu el o dată în pod. Iar dacă-mi va lua un colier, atunci poate-l voi lua de soț. Ha! N-o să mă mărit niciodată. Nu sunt eu atât de fraieră încât să ajung sub papucul unui bărbat.”
Vizitiul trase de hățuri brusc și călcă frâna, iar trăsura se opri cu un scârțâit dureros de fiare neunse.
– Ce naiba!? abia apucă ea să strige, căci în secunda următoare, simți o greață puternică în adâncul stomacului și, fără să-și poată controla reacția, gura ei aruncă afară un jet violent de culoare verzuie. Apoi altul. „Domnișoară, dați-mi voie să vă ajut!” Ea leșină fără să-l mai audă. Când se trezi, era în camera ei, întinsă pe pat, iar lângă ea doctorul Leclerc.
– Ce se-ntâmplă cu mine?
– O să vă spună mama dumnevoastră.
Doctorul plecă. Apoi în cameră intră mama ei cu o față nu prea veselă.
– Cine e tatăl?
– Tatăl cui? Nu înțeleg… se miră fata.
– Tatăl copilului.
– Care copil?
– Cel pe care îl porți.
– Cum? Ce prostii îndrugi? Copilul pe care îl port? Ce nebunie e asta?
–Tocmai mi-a spus doctorul că ești însărcinată. Spune-mi că măcar e Pierre!
Francine nu zise nimic, lăsă capul să-i cadă în palme și începu să plângă. Peste câteva ore, în casă era mare zarvă. Francine privea pe fereastră. Pentru prima dată, Parisul îi părea un oraș străin, în care parcă se simțea ca o exilată.
– Francine, trezește-te!
Se trezi. Se privi. Era îmbrăcată ca o servitoare.
– Unde naiba sunt?
– Hai, fată, că ai de lucru!
– De lucru?
– Da, normal. Doar n-o să te țin eu până la adânci bătrâneți! Și mai lasă jocul ăla stupid de-a scriitorul, că ești de-a dreptul ridicolă! se răsti maică-sa.
Ridicându-se de pe masă, văzu foaia plină de pete negre. Cerneala era fără capac. Tocul era rostogolit pe jos.
– La naiba, Francine, hai odată! Că la cum te miști tu, odată trec nouă luni și tânăra contesă n-o să aibă nici cearșafuri curate, darămite haine de îmbrăcat.
Acoperi manuscrisul cu o cârpă veche, se ridică și ieși.