Roxana Ruscior
Costea Rogojanu trăia încă, deși termenul este mult prea generos pentru starea în care se afla bătrânul. Mai curând: nu murise încă. Locuia într-un vechi bloc de garsoniere din Drumul Taberei. Locatarii erau atât de săraci că nu-şi permiteau să angajeze o femeie de serviciu, care să mai spele din când în când pe coridor, care duhnea a gunoi. Scârbită de mirosul oribil, Corina era gata să renunţe la planul ei şi să plece, când, din camera în care aflase că locuia bărbatul, se auzi un zgomot ca de sticlă spartă. Ezită câteva clipe în fața ușii acoperite de vopsea albă, scorojită, apoi vru să sune, dar soneria fusese smulsă din perete, așa că bătu insistent. De dincolo răsună o voce răguşită şi furioasă, care făcu să i se strângă și mai tare stomacul.
– Sunt Corina Prodan, jurnalistă la ziarul Investigaţia. Vă rog frumos, deschideţi! Vreau să vorbim câteva clipe despre…
– Pleacă de-aici! Nu vorbesc cu nimeni!
– Vă rog să mă primiţi câteva minute, să discutăm despre tatăl meu, Mircea Pârvu. Ştiu că l-aţi cunoscut, spuse Corina şi se apropie de uşă atât de mult că parcă simţea, răzbătând din spatele ei, respiraţia greoaie a bătrânului. Vă rog frumos!
Trecură câteva clipe de linişte absolută, timp în care Corina simţi privirile iscoditoare ale vecinilor pândindu-i prin vizor fiecare mişcare. În cele din urmă, bărbatul trase lanţul şi întredeschise prudent uşa. Dinăuntru răbufni un damf de mâncare stricată, tutun ieftin şi alcool, care aproape o făcu să se clatine pe picioare. Dar se stăpâni şi reuşi chiar un zâmbet timid când în cadru apăru în sfârșit chipul boţit al lui Costea. Nu arăta deloc așa cum se așteptase. Omulețul scund, costeliv și neîngrijit din fața ei, cu fața buhăită, inspira mai curând milă și scârbă decât teamă. Ochii de un verde intens erau tulburi de băutură, părul cărunt, încă destul de bogat, părea slinos, iar cămaşa cândva albă avea pete mai vechi de mâncare şi vomă.
– Tu eşti fata Groparului? întrebă el uluit, pronunţând numele conspirativ al tatălui ei. Tu eşti Cora?
– Mă cunoaşteţi? se miră ea.
– Cine crezi că venea la voi acasă cu mâncare şi pastile? Brauner în persoană? Știu că taică-tu visa să te facă și pe tine arheolog, să sapi cu el prin vestigiile patriei. Sapi tu acum, dar nu sapi unde trebe… Sigur eşti fata lui? Nu semănați, se încruntă bătrânul, devenind brusc suspicios.
– Vă rog să mă primiţi câteva clipe! Vă rog, tot ce-mi veți spune voi ține doar pentru mine, nu voi scrie nicăieri despre asta…
– Te-aș ajuta, drăguță, dar sunt tare nervos când nu beau şi n-am mai băut un coniac de vreo trei zile.
Corina căscă mirată ochii, neînţelegând iniţial aluzia, apoi, când realiză ce-și dorea Costea, îl asigură că se va duce să-i cumpere ea o sticlă.
– Şi orice mai doriţi, mâncare, dacă aveţi nevoie…
– Dacă am coniac, nu mai trebe nimic. Hai, fuguţa!
Costea nu se mulţumi însă doar cu sticla de alcool. O trimise încă o dată la magazin, să-i cumpere ţigări, neapărat Kent. Fata se întoarse cu două pachete de Camel, pe care bătrânul le aruncă furios cât colo:
– Ce-i asta? Am spus că vreau Kent! E aşa greu de înţeles?
Corina nu se aşteptase la o asemenea agresivitate din partea unui bătrânel cu un picior în groapă. Încercând să-şi păstreze calmul, îi spuse că la magazinul de la parterul blocului nu mai aveau Kent, dar că ţigările cumpărate de ea erau foarte bune. Atât îi trebui lui Costea să audă, că începu să urle de răsună tot coridorul:
– Măi fată, tu chiar eşti proastă? Marş de-aici şi să nu te-ntorci fără Kent, ai priceput?
Corina înlemni şi, revoltată, se gândi să plece, dar, dacă voia cu adevărat să afle tot ce știa Costea, nu avea de ales, trebuia să-i suporte toanele. Stăpânindu-se cu greu, porni prin cartier să caute ţigările cerute. Le găsi după ce străbătu câteva străduțe întortocheate din cartier și i le arătă lui Costea prin crăpătura ușii. Fostul securist rânji mulţumit.
– Vezi că se poate? De ce nu înţelegeţi, voi femeile, de vorbă bună? Poftim, poftim, intră te rog, drăguță…
Tânăra trecu pragul, dar se opri brusc după câțiva pași, ezitând să calce prin mizeria de pe jos. Pe podea zăceau aruncate rufe nespălate, resturi de mâncare şi cioburi dintr-o sticlă de vin spartă de curând, astfel încât mirosul de alcool ieftin completa izul dezgustător de mucegai şi sudoare. Aruncând-i un zâmbet arogant din colțul gurii, bătrânul o invită să se aşeze la masă, lângă geamul întredeschis.
– Ştiu ce crezi, îi spuse el nepăsător. Că mi-am primit pedeapsa şi acum zac în mizerie. Să ştii că eu mereu am locuit așa, numai că pe vremuri ai fi găsit pe jos şi niscaiva târfe goale. Ce te holbezi așa la mine? Îmi plăcea să le îmbăt şi să râd de ele, nimic altceva. Nu mi-au plăcut niciodată femeile, dar nu dădea bine la dosarul de cadre să nu fiu văzut deloc cu muieri, aşa că mai aranjam cu de-astea să vină din când în când pe la mine. Te-am speriat deja? Continuăm, sau ne oprim? Văd că ești slabă de înger, deci nici cu maică-ta nu prea semeni…
– Domnule Rogojanu, am multe întrebări…
– Toate la timpul lor. Sau te grăbeşti?
– Nu, deloc, minți ea înghițind în sec.
– Deci până la urmă a comis-o javra aia împuţită! schimbă el brusc tonul, încruntându-se.
– Poftim? Vă referiţi la tatăl meu? întrebă derutată.
– Nu, drăguţă! se piţigăi Costea contrariat, ca şi când ar fi trebuit să fie evident la cine se referise. Ziceam de Popoviciu, fostul meu şef, care ţi-a dat frumuşel pe tavă toate informaţiile despre Brauner. Dosarele alea erau ale mele, el mi le-a furat, special pentru mătăluţă! Acum câteva săptămâni m-a îmbătat şi mi le-a furat, dar nu l-am crezut în stare să-l trădeze pe Brauner. Dar şi eu l-am trădat, continuă abătut, aşezându-se lângă ea la masă şi deschizând sticla de coniac. Trebuia să fi distrus dosarele, aşa cum mi-a cerut el. Dar Popoviciu nu şi nu, că poate ne vor folosi vreodată şi uite aşa le-am păstrat. Înainte să se împuşte, Brauner mi-a încredinţat o ultimă misiune…, continuă bătrânul, pironindu-și privirea sticloasă în ochii ei.