REXPUBLICA

Maria Dobrescu

„Ferenike”, cel mai recent roman al Doinei Ruști, apărut la Humanitas în 2025, marchează o schimbare de registru radicală în opera sa, de la ficțiunea cu infuzii fantastice, la confesiunea cu tentă autobiografică, delicată și în același timp dureroasă. Romanul marchează o inflexiune tematică și stilistică notabilă în parcursul literar al Doinei Ruști. Cunoscută pentru scrierile sale cu inserții fantastice și pentru explorarea imaginarului istoric ori oniric, autoarea propune de această dată o narațiune de factură memorialistică, în care autobiograficul se intersectează cu dimensiunea simbolică și cu o arhitectură narativă marcată de discontinuitate temporală și afectivă.

În acest roman, autoarea își întoarce privirea spre propriile începuturi, reconstruind cu migală și sinceritate atmosfera copilăriei sale în Comoşteniul anilor ‘60 („Oricât de departe aş fi ajuns, Comoşteniul rămânea în mine, ca un vis din care nu te poţi trezi”).

Titlul, cu o rezonanță mitologică, funcționează ca o cheie simbolică: Ferenike este nu doar o figură arhetipală, ci și o mască, o metaforă a supraviețuirii prin travesti și ficțiune.  Doina Ruști nu doar evocă, ci și rescrie realitatea, dându-i o formă mitică pentru a o putea înfrunta. Romanul își extrage titlul din mitologia greacă, referindu-se la figura Ferenikei, femeia care s-a deghizat în bărbat pentru a-și antrena fiul la Jocurile Olimpice. Alegerea acestui nume transcende aluzia mitologică și devine o metaforă complexă a travaliului identitar și a metamorfozei existențiale. Ferenike devine astfel o instanță simbolică a autoarei înseși – un alter ego care mediază între copilăria trăită și actul scriiturii.

Din punct de vedere compozițional, romanul refuză linia narativă clasică, optând în schimb pentru o structură fragmentară, aproape cinematografică, în care scenele se reiau obsesiv, subliniind o traumă care nu poate fi pe deplin articulată. Această repetiție funcționează nu doar ca mecanism stilistic, ci și ca expresie a durerii neprocesate și a dorinței de recuperare simbolică a trecutului.

Copilăria evocată de autoare este una marcată de violență, moarte și marginalizare – teme care traversează romanul cu o sinceritate crudă, dar niciodată gratuită. Moartea tatălui, în mod particular, devine un punct de ruptură ontologică și narativă. Această experiență traumatică este repusă în scenă printr-o serie de rememorări, în care realul și ficționalul se contopesc.

Din perspectivă stilistică, romanul se remarcă printr-un discurs sobru, epurat de orice lirism ornamental. Tonul este reținut, dar tensionat de o emoție subterană care transpare tocmai prin ceea ce nu se spune. Această strategie discursivă conferă textului o forță expresivă remarcabilă, susținută de un limbaj precis și de un simț acut al detaliului concret. Este poate cel mai „necosmetizat” text al autoarei, și tocmai în această austeritate stă forța lui: e o scriere care nu caută să seducă, ci să spună adevărul, așa cum poate fi el spus prin literatură.

Spre deosebire de alte romane ale Doinei Ruști – precum Manuscrisul fanariot sau Fantoma din moară – unde discursul narativ este amplu, descriptiv și adesea baroc, Ferenike adoptă un stil auster, epurat, în care fraza este scurtă, uneori eliptică, marcată de o tensiune interioară constantă. Această alegere stilistică nu e întâmplătoare: ea reflectă natura materialului narativ, fragmente de memorie afectivă, amintiri incomplete, imagini recurente ale durerii.

Austeritatea stilistică devine o formă de onestitate artistică. Autoarea nu urmărește efecte retorice sau emfază, ci mai degrabă o fidelitate față de starea psihologică a naratoarei. Această reținere expresivă produce un efect de autenticitate și accentuează dramatismul conținut, care nu este niciodată explicitat, ci lăsat să transpară prin tăceri, ezitări și repetiții.

Astfel, Ferenike se apropie de ceea ce Maurice Blanchot numea „scriitura ca loc al dispariției subiectului”, în care eul narator se estompează pentru a face loc unui discurs al memoriei colective, interiorizate. Refuzul lirismului nu este un refuz al emoției, ci o formă de sublimare a ei, un act de disciplinare estetică în fața riscului de a cădea în  patetism.

„Ferenike” e romanul unei despărțiri – de tată, de copilărie, de iluzia că trecutul poate fi uitat, dar e și un pact cu sine: prin scris, autoarea recuperează nu doar evenimente, ci și vocea pierdută a fetiței care a fost. În această încercare, reușește nu doar să reconstruiască o lume, ci și să ofere cititorului o experiență deopotrivă estetică și profund umană. Nu este doar un exercițiu de rememorare, ci o tentativă de reconstituire a sinelui printr-un act de asumare literară a identității. Este, în același timp, o explorare lucidă a memoriei ca spațiu al reconstrucției simbolice și o meditație asupra pierderii și a rezilienței.

Memoria în „Ferenike” nu este una liniară sau cumulativă, ci mai degrabă disjunctivă, instabilă, marcată de întreruperi și reluări. Narațiunea funcționează ca un montaj de secvențe, în care scenele-cheie ale copilăriei sunt redate în mod repetitiv, aproape obsesiv, sugerând imposibilitatea integrării traumelor în discursul cotidian al subiectului narator.

Doina Ruști optează pentru o construcție fragmentară, asemănătoare unui palimpsest afectiv, în care fiecare strat narativ suprapune, reinterpretează sau corectează precedentele.

Trauma personală – în special asasinarea tatălui – nu este redată printr-un discurs factual, ci prin reverberațiile sale psihice și simbolice. Copilul narator trăiește această pierdere nu doar ca o absență concretă, ci ca o fisură în ordinea simbolică a lumii, ceea ce determină o ruptură în reprezentarea de sine. Astfel, Ferenike nu doar evocă o suferință, ci construiește un spațiu în care această suferință poate fi gândită și articulată prin limbaj literar.

Identificarea autoarei cu figura Ferenikei presupune o renunțare temporară la identitatea proprie pentru a da voce unei alterități interioare, unei instanțe narative capabile să articuleze trauma. Așa cum Ferenike se deghizează pentru a proteja și antrena, naratoarea își suspendă sinele „real” pentru a crea un personaj ficțional prin care poate să spună ceea ce altfel ar fi imposibil de rostit. Această strategie narativă trimite la conceptele de „identitate narativă” (Paul Ricoeur) și „dublu ficțional” (Philippe Lejeune), fiind în același timp o formă de subversiune a auctorialității tradiționale.

În acord cu teoriile lui Paul Ricoeur despre memoria reconstruită, romanul Doinei Ruști se inserează într-o paradigmă narativă a reparației simbolice. Literatura devine, astfel, un spațiu al resemnificării trecutului și al elaborării unei identități marcate de dislocări și travestiuri.

Departe de a fi doar o formă de expresie artistică, literatura devine în acest roman o strategie de supraviețuire, un instrument de procesare a traumei și de regăsire a unui sens în haosul interior provocat de pierdere. Naratoarea nu rememorează pentru a informa, ci pentru a înțelege, pentru a reconstitui o versiune a sinelui care să poată coexista cu trauma.

În „Ferenike”, Doina Ruști își asumă riscul expunerii, dar o face printr-un filtru narativ care protejează intimitatea și, în același timp, universalizează experiența personală. Scriitura devine un ritual de reîntoarcere în zonele dureroase ale trecutului, dar și un spațiu de control simbolic asupra acestora. Prin narațiune, copilul lipsit de putere capătă o voce, iar adultul traumatizat găsește o formă de echilibru între trecut și prezent. Astfel, romanul se constituie ca un act de reziliență narativă, în sensul propus de Boris Cyrulnik, în care povestirea este modul prin care individul poate reintegra trauma în țesătura propriei identități.

Lansarea romanului „Ferenike”a fost întâmpinată cu interes și apreciere în spațiul critic românesc, fiind remarcată îndeosebi schimbarea de registru și sinceritatea discursului autobiografic. Criticii au subliniat maturitatea narativă a autoarei și capacitatea sa de a transforma o experiență personală într-o construcție literară profundă, accesibilă și emoționantă. Articole publicate în reviste culturale precum „Cultura”, „Ficţiunea.ro” sau cronicile de pe  site-ul autoarei  au evidențiat autenticitatea vocii narative și subtilitatea construcției simbolice.

Totodată, romanul contribuie la diversificarea discursurilor feminine din literatura română actuală, punând în prim-plan o voce narativă autentică, lucidă și lipsită de sentimentalism, care reinterpretează maternitatea, copilăria și identitatea din perspectiva unei conștiințe marcate de experiența violenței și a marginalizării. Mai mult decât un simplu simbol, Ferenike devine un instrument de mediere între generații, între trauma trecutului și posibilitatea vindecării prin rememorare. Travestirea mitologică nu este doar o metaforă a curajului, ci și a capacității narative de a transcende limitele biografice.

Astfel, romanul nu propune doar o confesiune, ci și o mitologizare a suferinței, o transgresare a contingentului în direcția universalului. Ferenike devine nu doar un text confesiv, ci și un discurs critic asupra mecanismelor memoriei, al traumei și al reconstrucției identitare, oferind cititorului o experiență de lectură intensă, profundă și necesară. Ferenike nu este doar o operă literară de excepție, ci și un document profund uman, în care literatura devine un teritoriu al memoriei și al reconstrucției de sine. Prin acest roman, Doina Ruști reușește să articuleze o formă de sinceritate artistică rară, în care suferința nu este exhibată, ci sublimată printr-o estetică a discreției și a resemnificării simbolice. De asemenea, Ferenike devine o lectură esențială pentru înțelegerea modului în care literatura poate funcționa ca mediu de vindecare, dar și ca spațiu de rezistență identitară în fața traumelor personale și istorice.

În contextul literaturii române contemporane, Ferenike se alătură unui val de texte confesive, în care biograficul se intersectează cu analiza psihologică și cu problematizarea memoriei. Se poate realiza o paralelă cu romane precum „Interior zero”de Lavinia Braniște sau „Lumina vine din interior” de Gabriela Adameșteanu, în care trauma este explorată într-o cheie personală, dar cu relevanță colectivă.