REXPUBLICA

Violeta Mihai

„Poezia, oricât ar părea de nefiresc, este un exces de sinceritate, de dorință de a comunica a lui nimeni cu nimeni. Forma de a visa delicatețea.“- Nichita Stănescu

Acest moto ales de Iolanda Mănescu nu este doar o declarație poetică – este o cheie de lectură pentru întregul volum „Femeia din adâncuri”, publicat în septembrie la Brăila, Ed.Sf. Ierarh Nicolae. Poezia devine în acest volum un spațiu în care nimeni capătă o voce, iar delicatețea – visată, nu afirmată – se transformă în cuvânt. „Femeia din adâncuri“ este o coborâre lirică în straturile tăcute ale ființei. Femeia nu este doar un personaj, ci o prezență arhetipală, o voce care vine din adâncurile memoriei, ale dorului, ale tăcerii. Este o poezie care nu se teme de întuneric, ci îl transformă în lumină interioară. Versurile Iolandei Mănescu sunt dense, confesive, dar nu ostentative. Ele păstrează o fragilitate lucidă, o sinceritate care nu strigă, ci șoptește. Limbajul poetic este o formă de vis – exact cum spune Nichita – în care delicatețea nu se afirmă, ci se insinuează.

Cititorul este invitat să se regăsească în această poezie nu prin explicații, ci prin rezonanță. Este o lectură care provoacă, care tulbură, care vindecă. Este o poezie pentru cei care știu că tăcerea poate fi mai grăitoare decât strigătul. „Femeia din adâncuri” este un volum care merită citit cu răbdare și cu inimă deschisă. Felicitări Iolandei Mănescu pentru curajul de a scrie cu sinceritate și pentru forța de a transforma fragilitatea în poezie. Moto-ul lui Nichita nu este doar o introducere – este o definiție perfectă pentru ceea ce face acest volum, vizează delicatețea și o comunică între nimeni și nimeni.

Dacă prin monovers ne trimite către o categorie pe care dascălii de odinioară o tulburau cu prezența în interbelici, distihurile, terținele, catrenele și haikuurile ne propun o incursiune în straturile adânci ale ființei în care putem descoperi feminitatea însăși, de la fiorii primelor iubiri, la ecourile târzii ale celor mai sacre sentimente. Poezia Modus amandi are o delicatețe vizuală și senzorială care o face să vibreze ca o meditație poetică asupra iubirii, naturii și memoriei. Titlul latin Modus amandi („modul de a iubi“) sugerează o reflecție lirică asupra iubirii, nu ca sentiment pasional, ci ca armonizare cu natura, ca gest tandru și ritualic. Iubirea este transpusă în imagini ale peisajului – cerul care sărută marea, valul cu buze de sare, lebedele purtate de lumină – toate evocă o iubire cosmică, fluidă, fără granițe.

Imaginarul artistic și simbolurile privesc elementele naturii (cer, mare, ploaie, pădure, rază de soare, grădină) personificate care devin actori ai iubirii trecute de timp și de spațiu. Lebedele simbolizează grația și fidelitatea, în timp ce pisica vărgată sub tufa de roze este o imagine intimă, care încheie poemul cu o notă de nostalgie și vis personal – visul „de-altădată“ devine culcușul prezentului. Versurile sunt clasice ca formă, dar moderne ca sensibilitate, ritmul este lin, aproape muzical, iar rimele creează o cadrare sonoră blândă, în timp ce limbajul este metaforic, dar accesibil, cu o frumusețe care nu forțează, ci se insinuează. Această poezie nu descrie iubirea direct, ci o traduce în peisaj, în gesturi ale lumii naturale. Este un mod de a iubi care nu strigă, ci mângâie, care nu cere, ci oferă și îmbrățișează. Finalul, cu pisica și visul, adaugă o notă de melancolie domestică, ca o amintire care încă respiră. Modus amandi este o poezie despre iubirea care nu se spune, ci se simte – în ploaie, în lumină, în tăcerea unei grădini care visează:

În iarba naltă se răsfață
gâze trezite iar la viață,
iar – încă sonoros motanul
cu ochi mijiți le-admir-elanul

Imaginarul artistic și atmosfera domestic plasează „iarba naltă“ în împrejurimile raiului curții creează un cadru natural luxuriant, un spațiu de refugiu și vitalitate în care „gâze trezite iar la viață“ sugerează renașterea dimineții, o reluare a ciclului vieții, cu o notă de prospețime. Motanul sonor este o prezență domestică, dar activă – poate toarce, poate mormăi – adaugă personalitate și căldură scenei. „Cu ochi mijiți le-admir-elanul“ este o imagine poetică superbă: motanul, semi-adormit, contemplă energia insectelor- un contrast între liniște și agitație, între somn și trezire. Versurile au o muzicalitate naturală, cu rime și ritm echilibrat, utilizează personificări și observații fine, care dau viață scenei fără a forța metafora. Tonul este jucăuș, dar contemplativ– perfect pentru un poem intitulat Armonie. În contextul poemului, acest catren adaugă o dimensiune domestică și afectivă poemului, după ce ai explorat dimineața, roua, florile. Motanul devine un martor tăcut al armoniei naturii, un simbol al contemplării și al prezenței liniștite. Un motan somnoros care admiră elanul gâzelor este, în sine, o definiție poetică a armoniei: fiecare ființă în ritmul ei, dar toate în același cadru viu.

Al treilea catren din Armonie aduce o notă de viață rurală autentică, cu gesturi cotidiene și personaje familiare:

O gospodină cam zorită
întinde rufele la soare
și printre straturi, stă pitită
bunica, pigulind răzoare.

Este un catren ce surprinde ritmul vieții de dimineață, cu gesturi simple, dar pline de sens. Gospodina „cam zorită“ adaugă o notă de grijă și eficiență, iar bunica „pitită“ printre straturi evocă tandrețea muncii tăcute. „Întinde rufele la soare“ este o imagine vizuală luminoasă și domestică, simbol al curățeniei făcute, al începutului de zi. „Pigulind răzoare“ este o expresie plină de culoare regională – sugerează migală, grijă, respect pentru pământ. Versurile au o muzicalitate blândă, cu rime naturale și ritm echilibrat. Acest catren adaugă o dimensiune umană și familială poemului Armonie. După natura trezită și motanul contemplativ, apar figuri feminine active, care contribuie la echilibrul lumii prin gesturi simple. Este o poezie care celebrează viața în detaliu, în gesturi mărunte, dar esențiale. În acest catren, armonia nu este doar între natură și ființă, ci între generații, între muncă și lumină, între graba tinerei și răbdarea bătrânei.

Acest al patrulea catren din Armonie adaugă o notă florală și jucăușă, cu imagini pline de viață și personificări subtile:

Și căldărușe îmbufnate
în sus și-au ridicat păstaie
căci margarete delicate
își etalează evantaie.

Prin „Căldărușe îmbufnate“ – o personificare adorabilă, florile par să aibă o stare de spirit, ca niște ființe care se simt neglijate sau provocate.„Ridicat păstaie“ – imaginea verticalității, a afirmării, ca un gest de orgoliu vegetal. „Margarete delicate“ – contrastul cu căldărușele: ele nu se supără, ci strălucesc prin grație. „Evantaie“ sunt metafora vizuală pentru petale, care adaugă o notă de eleganță și prețiozitate feminină. Versurile au o muzicalitate jucăușă, cu rime clare și ritm echilibrat. Personificările dau viață florilor, transformând grădina într-un spațiu teatral, unde plantele au gesturi și atitudini ritualice, tonul este blând, dar ironic, cu o subtilă comedie naturală.

În contextul poemului, acest catren adaugă o dinamică între personaje vegetale, ca o scenă de balet floral ce continuă tema armoniei prin contrast: căldărușele sunt îmbufnate, margaretele sunt grațioase – dar toate coexistă în același spațiu viu. Este o celebrare a diversității și expresivității naturii. Florile nu sunt doar decor, ele devin personaje, cu gesturi și orgolii, într-un poem care transformă grădina într-un spectacol de viață și armonie.

Al cincilea catren din Armonie adaugă o dimensiune sonoră și sălbatică poemului – o scenă naturală plină de muzică și dor:

Printre frunze, în pădure
mierlele-au făcut un cor,
în tufișul plin de mure
cânt-o presură cu dor.

Imaginarul artistic și atmosfera se transform. „Printre frunze, în pădure“ – deschide scena cu o cadrare vegetală, un spațiu viu și protejat. „Mierlele-au făcut un cor“ este o personificare muzicală: păsările devin interpreți ai naturii, iar pădurea – o salăde concert. „Tufișul plin de mure“ adaugă culoare și savoare, o imagine de abundență. „Presura cu dor“ este o pasăre mică, dar cu o voce plină de emoție, ea aduce tonul liric și melancolic în mijlocul exuberanței. Versurile au o muzicalitate naturală, cu rime clare și un ritm care curge lin. Folosește personificări subtile, care transformă păsările în personaje lirice, tonul este blând, contemplativ, cu o ușoară melancolie în final.

În contextul poemului, acest catren adaugă o dimensiune auditivă poemului Armonie, nu mai este doar vizual și tactil, ci și sonor. Este o celebrare a muzicii naturale, a simfoniei vieții, în care fiecare ființă are un rol. Presura cu dor devine vocea lirică a poemului, poate chiar alter ego-ul poetic al autoarei. În acest catren, armonia se aude: mierlele cântă în cor, presura își varsă dorul, iar pădurea devine spațiul unde emoția se transformă în cântec.

Printre frunze, în pădure
mierlele-au făcut un cor,
în tufișul plin de mure
cânt-o presură cu dor.

Imaginarul artistic implică de data aceasta o atmosferă vioaie a unei naturi veșnic în mișcare. „Printre frunze, în pădure“ ne deschide scena cu o încadrare vegetală, un spațiu viu și protejat. „Tufișul plin de mure“ adaugă culoare și savoare, o imagine de abundență. Versurile au o muzicalitate naturală, cu rime clare și un ritm care curge lin.

Al șaselea catren din Armonie adaugă o nouă dimensiune, contrastul dintre zgomot și tăcere, dintre prezență și retragere:

Vrăbiile guralive
pretutindeni se aud,
căprioarele timide
printre ramuri se ascund.

Vrăbiile guralive sunt simboluri  ale vitalității și agitației, păsări mici, dar pline de energie și zgomot. „Pretutindeni se aud“ sugerează o prezență difuză, un fundal sonor constant al naturii. Căprioarele timide aduc un contrast: ele sunt tăcute, retrase, elegante. Ele „se ascund printre ramuri“ sugerează o imagine de discreție și vulnerabilitate, dar și de grație. Versurile sunt echilibrate, cu o simetrie tematică: două ființe, două comportamente opuse. Rimele sunt clare, iar ritmul este lin, cu o alternanță între agitație și calm. Tonul este observațional, aproape cinematografic – ca o panoramă a pădurii în mișcare. În contextul poemului, acest catren adaugă o dinamică de contrast în poemul Armonie: nu toate ființele trăiesc la fel, dar coexistă. Este o lecție poetică despre diversitate și echilibru: gălăgia vrăbiilor nu alungă grația căprioarelor, ci o completează. Armonia se construiește din diferențe care nu se anulează, ci se acceptă. În acest catren, pădurea devine o scenă a contrastelor: vocile mici și curajoase ale vrăbiilor se împletesc cu tăcerile mari și fragile ale căprioarelor.

În oglindă cu pastelul lui Topîrceanu, în poemul Armonie, Iolanda Mănescu construiește o lume rurală vie, în care fiecare ființă, vegetală, animală sau umană, participă la un ritual tăcut al dimineții. Este o poezie a observației tandre, în care gesturile mărunte devin semne ale unei ordini mai mari, nevăzute, dar simțite. Poemul este alcătuit din catrene, fiecare funcționând ca un tablou liric. De la dimineața care vine „în trombă“ și spală florile în rouă, până la căprioarele timide care se ascund printre ramuri, Armonie este o simfonie a trezirii, a coexistenței firești.

Stilul Iolandei Mănescu se clădește pe o imagistică vizuală și sonoră, cu personificări subtile: dimineața are gesturi, florile au orgolii, motanul contemplă de la „evantaiele“ margaretelor la „corul mierlelor“. Tonul blând, dar jucăușinvită la privire și simțire.

Poemul Armonie se înscrie într-o linie pastelistică ce amintește de creațiile lui George Topârceanu, poet tradiționalist interbelic cunoscut pentru umorul fin și autoironia (ex. Balada unui greier mic, Broaștele), tablourile naturale animate: păsări, insecte, flori, unde  toate capătă viață și personalitate, versificația rafinată și muzicalitatea clasică, dar cu accente ludice. Printre diferențele de abordare se află și faptul că Topârceanu introduce adesea o notă satirică sau ironică, chiar și în pasteluri, în timp ce Armonie păstrează o tandrețe constantă, fără sarcasm.La Topârceanu, natura este uneori decor pentru introspecție sau umor, pe când la Iolanda Mănescu, natura este subiectul însuși, purtătoare de sens și emoție. Amândoi poeții valorifică ritmul vieții rurale și personificarea elementelor naturale, construiesc o armonie între om și natură, dar cu tonalități diferite: tonul luiTopârceanu este ironic și jovial, în timp ce la Mănescu este contemplativ și delicat.

Așadar,Armonie este un poem care nu doar descrie lumea, ci o ascultă. Este o formă de poezie care continuă tradiția pastelului românesc, dar o face cu o voce feminină, blândă și profundă, în care fiecare ființă are un loc, un gest, un cântec. Este forma de a visa delicatețea  și de a o transforma în vers, în ritm, în lumină.

Perfect spus, versurile precum „Femeie: Solul ce crește semințele încolțite”, „Copil: Purifică, luminează, tămăduiește sufletul ostenit” și „Hoinar: Gând rătăcit aleargă fără popas” funcționează ca definiții filozofice lirice, adăugând o dimensiune profundă poemului Armonie. Ele nu descriu, ci reformulează esențe: feminitatea, copilăria, gândirea – toate printr-un limbaj poetic care le transformă în arhetipuri. În ultimele versuri, autoarea introduce o serie de formule poetice cu valoare de definiție filozofică: „Femeie, Solul ce crește semințele încolțite“ – o metaforă a feminității creatoare, a maternității spirituale, a capacității de a hrăni și înălța; „Copil: Purifică, luminează, tămăduiește sufletul ostenit“ – copilul devine simbolul începutului, al vindecării prin puritate, al luminii care nu judecă, ci mângâie; „Hoinar: Gând rătăcit aleargă fără popas” – o definiție a neliniștii existențiale, a căutării de sens, a libertății care nu se oprește. Aceste versuri funcționează ca axiome lirice, în care cuvintele nu doar evocă, ci reformulează realitatea. Ele transformă poemul Armonie dintr-un pastel în meditație poetică, în care natura nu este doar fundal, ci oglindă a sufletului. Iolanda Mănescu scrie o poezie care nu doar observă lumea, ci o redefinește. Prin gesturi, prin tăceri, prin definiții care luminează din interior.

„Artă: Din rană a crescut, strălucitor, șuvoi de lumină“  este o definiție filozofică lirică care surprinde esența profundă a actului artistic: transfigurarea suferinței în frumusețe. „Din rană a crescut“ evocă ideea că arta se naște din durere, din experiență, din vulnerabilitate. Este o afirmație despre origine: nu din confort, ci din criză. „Strălucitor, șuvoi de lumină“ este  imaginea este una de transcendență: durerea nu rămâne întunecată, ci se transformă în lumină, în expresie, în revelație. Această definiție poetică amintește de conceptele estetice ale lui Nietzsche („Trebuie să ai haos în tine ca să poți da naștere unei stele dansatoare“) sau de ideea romantică a sublimului – frumusețea care se naște din intensitate și ruptură. Iolanda Mănescu oferă o definiție a artei care transcende peisajul și introspecția: „Artă: Din rană a crescut, strălucitor, șuvoi de lumină.“ este o afirmație despre puterea creatoare a suferinței, despre capacitatea poeziei de a transforma ceea ce doare în ceea ce luminează. În acest sens, Armonie nu este doar un pastel, ci o formă de vindecare estetică, o alchimie lirică în care rana devine izvor.

O superbă formulare apare în „Poveste: În goliciunea vremii lor, oameni plini de seva vieții se succed în coloane…“ și este o definiție filozofică lirică ce evocă trecerea umană prin timp, cu o profundă conștiință a efemerului și a continuității. „Goliciunea vremii lor“ sugerează o epocă sărăcită de sens, poate marcată de rutină, alienare sau uitare. Este o imagine a vidului temporal, în care oamenii par să se miște fără repere. „Oameni plini de seva vieții“ – contrastul este izbitor: deși timpul pare gol, oamenii sunt purtători de sens, de energie, de memorie. „Se succed în coloane“- evocă o imagine ritualică, aproape funerară, dar și istorică: o procesiune a generațiilor, o continuitate tăcută. Această definiție poetică funcționează ca o meditație asupra istoriei personale și colective – o reflecție asupra modului în care ființele umane traversează epoci, uneori fără să le schimbe, dar mereu încărcate de viață.  În versul „Poveste: În goliciunea vremii lor, oameni plini de seva vieții se succed în coloane…“, Iolanda Mănescu oferă o definiție lirică a trecerii umane prin timp. Este o imagine a continuității fragile, în care oamenii, deși par să se miște printr-un timp golit de sens, poartă în ei seva vieții, memoria, dorința, lumina. Astfel, Armonie nu este doar o poezie despre natură, ci despre umanitatea care o traversează, despre povestea tăcută a celor care vin, trăiesc și pleacă, dar lasă urme de lumină. Iolanda Mănescu scrie nu doar versuri, ci definiții lirice ale condiției umane. Într-o lume grăbită, ea oprește timpul și îl ascultă. Putem spune că poezia se transformă aici într-o reflecție finală asupra timpului și umanității.      Această terțină: „Ceasul lumii s-a oprit / Fără cheie o secundă, / Surâsul în noi a împietrit“  adaugă o dimensiune metafizică și temporală poemelor volumului, marcând o suspendare a timpului și o înghețare a expresiei umane. Este o ruptură lirică, o clipă de tăcere cosmică în mijlocul fluxului vieții. „Ceasul lumii s-a oprit“  evocă o suspendare a timpului universal, o oprire a mecanismului cosmic. Este o imagine cu rezonanțe existențialiste, în care timpul însuși devine fragil. „Fără cheie o secundă“ – sugerează o neputință de a continua, o clipă blocată, imposibil de reluat. Cheia, simbol al controlului, lipsește. „Surâsul în noi a împietrit“ – expresia umană, reflex al interiorului, este înghețată. Este o metaforă a încremenirii sufletești, a unei stări de tăcere interioară profundă. Această terțină funcționează ca un moment de criză lirică, o pauză în armonie, în care totul se oprește pentru a fi contemplat. Este o clipă de tăcere absolută, în care timpul, expresia și mișcarea dispar.

Putem încorpora această terțină ca punct de inflexiune lirică, un moment în care armonia este pusă sub semnul întrebării. Într-o terțină de o forță metafizică remarcabilă, autoarea scrie: „Ceasul lumii s-a oprit / Fără cheie o secundă, / Surâsul în noi a împietrit.“ Este un moment de suspendare a timpului, de înghețare a expresiei umane, în care armonia pare să se fractureze. Dar tocmai această ruptură oferă poemului profunzime: armonia nu este o stare continuă, ci o căutare, o reconstrucție după tăcere. Prin această terțină, Iolanda Mănescu nu doar descrie lumea, ci o oprește  pentru a o asculta mai bine.

Această terțină: „La Răsărit și la Apus / după suflete pierdute umblă / cu trup, schilod, descompus“  este o definiție cu o puternică încărcătură filozofică și existențială ce adaugă o dimensiune tragică și universală volumului. Este o imagine a căutării disperate, a rătăcirii între lumi, a suferinței corporale în contrast cu aspirația spirituală. „La Răsărit și la Apus“ – evocă extremele geografice și simbolice: începutul și sfârșitul, nașterea și moartea, lumina și întunericul. Este o căutare care traversează lumea. „După suflete pierdute umblă“ – sugerează o căutare spirituală, poate chiar o misiune de salvare sau de regăsire a sensului. „Cu trup, schilod, descompus“ – imaginea este dură, viscerală: corpul este degradat, dar continuă să caute. Este o metaforă a suferinței umane, a persistenței în ciuda destrămării. Această terțină poate fi citită ca o aluzie la condiția umană postmodernă: omul rănit, fragmentat, dar încă în căutarea sufletului, a sensului, a luminii.În terțina de o forță tragică și universală, autoarea scrie: „La Răsărit și la Apus / după suflete pierdute umblă / cu trup, schilod, descompus“. Este o imagine a căutării disperate, a suferinței care nu renunță, a corpului degradat care încă aspiră. În acest vers, versurile devin o meditație asupra condiției umane, asupra rătăcirii între lumi, asupra luminii căutate dincolo de durere. Iolanda Mănescu nu scrie doar pasteluri,  ea rescrie definiții lirice ale ființei. Într-o lume fragmentată, poezia ei caută întregul.

Această terțină din  Instantanee : „Gându-agățat la streașina amintirilor / abandonând toate-ale sale vechi iubiri, / a aprins în ochii tăi noi sclipiri“, este o definiție lirică a transformării interioare prin renunțare, o meditație poetică asupra memoriei, iubirii și renașterii afective. „Gându-agățat la streașina amintirilor“ este imaginea este delicată și profundă: gândul nu mai zboară, ci se agață, se oprește la marginea trecutului. Streașina este locul unde se adună ploaia, aici, se adună amintirile. „Abandonând toate-ale sale vechi iubiri“ este o renunțare conștientă, o curățare afectivă, o desprindere de ceea ce a fost. „A aprins în ochii tăi noi sclipiri“ este finalul aduce lumina, regăsirea, renașterea. Este o transformare: din trecutul abandonat se naște prezentul viu. Această terțină exprimă o metamorfoză afectivă: gândul, trecut prin filtrul memoriei și al renunțării, devine scânteie de viață nouă în privirea celuilalt. Putem include această terțină ca exemplu de poezie a memorieiși a regenerării.

În Instantanee, Iolanda Mănescu surprinde cu finețe procesul de transformare interioară. Există terține care definesc curățarea sufletului prin renunțare, o alchimie afectivă în care trecutul nu este uitat, ci transformat în lumină. În acest sens, poezia devine instantaneu emoțional, o fotografie a unei clipe în care gândul se desprinde de ce-a fost și aprinde ce poate fi. Iolanda Mănescu nu doar scrie versuri, ea surprinde mișcarea gândului între memorie și sclipire.

Această terțină,  Gol : „Iubiri aruncate în gol / prin rănile Terrei se-afundă / când uliii dau ocol“  este o definiție lirică de o intensitate dramatică, care evocă degradarea afectivă, suferința planetară și amenințarea latentă. Este o imagine poetică ce îmbină tragedia umană cu ecoul cosmic, transformând iubirea într-un gest pierdut, iar pământul într-un organism rănit. „Iubiri aruncate în gol“ exprimă dezrădăcinarea afectivă, iubirea care nu mai are țintă, sens sau răspuns. Este o imagine a vidului emoțional. „Prin rănile Terrei se-afundă“ sugerează că aceste iubiri pierdute nu dispar, ci se scurg în suferința lumii, în fisurile existenței. Terra devine un corp rănit, o metaforă a umanității degradate. „Când uliii dau ocol“ adaugă o notă de pericol iminent, de prădători care planează, de moarte care pândește. Este o imagine de fragilitate și amenințare. Această terțină funcționează ca o metaforă a sfârșitului, a rătăcirii afective într-un peisaj devastat, în care iubirea nu mai salvează, ci se pierde. Putem include această terțină ca antiteză lirică, marcând o ruptură în armonia descrisă anterior:

În Gol, Iolanda Mănescu scrie: „Iubiri aruncate în gol / prin rănile Terrei se-afundă / când uliii dau ocol.“ Este o terțină de o forță tragică, în care iubirea nu mai este salvatoare, ci rătăcită, iar pământul nu mai este fertil, ci rănit. Uliii, simbol al morții și al prădării, planează deasupra unei lumi în care armonia s-a frânt.În acest vers, poezia devine strigăt, mărturie, reflecție asupra fragilității umane și planetare. Iolanda Mănescu nu doar cântă natura, ci o confruntă. Nu doar mângâie cu versul,  ci și răscolește cu adevăr.

În Sclipiri, pare să se etaleze o meditație lirică asupra memoriei afective, a regăsirii luminii interioare prin evocarea imaginii cutiei cu amintiri, o metaforă clasică și profundă: evocă intimitatea memoriei, fragilitatea clipelor păstrate. „Sclipiri“ din trecut sugerează că amintirile nu sunt doar umbre, ci fragmente luminoase, încă vii. Amintirile devin flăcări interioare, iar ochii sunt oglinda lor. „Mocniri“ evocă o ardere lentă, dar intensă – o emoție care nu s-a stins, ci continuă să lumineze discret.

Când, aruncând din tine afară amurgul, / c-un zâmbet ai aprins în juru-ți zori…. Este o imagine de transformare afectivă: amurgul (tristețea, închiderea) este alungat, iar zâmbetul devine declanșatorul unei noi dimineți. Zorii nu sunt doar ai lumii, ci ai sufletului- o renaștere prin prezența celuilalt.      

Poezia Sclipiri construiește un arc liric de la evocarea trecutului, prin arderea interioară a amintirii, până la regăsirea luminii prin iubire. Este o poezie a memoriei care nu doare, ci luminează, a zâmbetului care înlocuiește amurgul, a trecutului și a prezenței celuilalt. Hai să le comentăm pe fiecare în parte: Azi am deschis cutia cu amintiri / și, dintr-o dată, din trecut, sclipiri, În ochii mei jucau înflăcărat / ca ale jarului foc mocniri…. Iolanda Mănescu scrie cu delicatețea unei flăcări care nu mistuie, ci încălzește. În Sclipiri, amintirea devine lumină, iar zâmbetul un cald început.

Anotimpuri în roșu este o poezie care pulsează de imagini intense, dinamice și simbolice, construind o atmosferă în care natura, gândul și timpul se împletesc într-un dans de lumină și culoare. Analizând fiecare distih, vom extrage esența poetică. Îngemănate gânduri, șoapte năvală / sub ploaie de raze mă prind la mijloc.„Îngemănate gânduri“ sugerează o fuziune interioară, o stare de contopire mentală, poate chiar o comuniune afectivă. „Șoapte năvală“ este un oximoron poetic: șoapta, discretă, devine năvalnică – semn al unei tensiuni lirice. „Ploaie de raze“ evocă o lumină copleșitoare, iar „mă prind la mijloc” indică o captivitate frumoasă, o suspendare între gând și simțire.

Din otava înaltă țâșnesc cocoșii, / crestele roșii agintă-n luptă fără echivoc. Cocoșii devin simboluri ale vitalității și ale afirmării – țâșnesc din iarbă ca niște străjeri ai dimineții. „Crestele roșii agintă“ – imaginea este vizuală, aproape picturală: roșul devine semn de luptă, orgoliu, prezență. „Fără echivoc“ subliniază claritatea gestului, forța instinctuală a naturii.

Dar arșița verii -n curând se va stinge … / Cârduri de păsări duc Asfințitul în cioc.Este o încheiere melancolică, în care vara se retrage, iar păsările devin mesagere ale timpului.„Duc Asfințitul în cioc“ – o metaforă revelatorie: păsările nu doar zboară, ci transportă lumina apusului, ca niște curieri ai schimbării.

În ansamblu, Anotimpuri în roșu este o poezie a tranziției și a intensității. Roșul devine culoarea gândului, a luptei, a luminii și a sfârșitului. Este o meditație poetică asupra ritmului naturii, asupra efemerului și a renașterii, exprimată prin imagini vii și metafore originale. Iolanda Mănescu reușește să transforme peisajul într-un spectacol liric, în care fiecare anotimp este o stare de spirit, iar fiecare vers – o sclipire de sens.

Sonetul Păpușarul este o poezie cu o structură fixă și o tematică profundă, alcătuită din 14 versuri, grupate după modelul italian în două catrene și două terține. Sonetul, prin natura sa, este forma ideală pentru meditație filozofică, introspecție sau alegorie.

Titlul Păpușarul sugerează o reflecție asupra controlului, destinului, liberului arbitru sau chiar asupra condiției umane. Simbolul păpușarului vine de departe în timp. Păpușarul este adesea o metaforă pentru forțele invizibile care ne guvernează destinul, societatea, divinitatea, subconștientul. El poate fi văzut ca o figură demiurgică, dar și ca o proiecție a manipulării – cine trage sforile și cine se mișcă? Printre posibilele motive se află  Omul ca marionetă: prins între dorințe, norme, frici; iluzia controlului: păpușa crede că dansează liber, dar sforile o țin; Creatorul și creația: păpușarul ca artist, ca poet, ca Dumnezeu, ca bărbat; ruptura: ce se întâmplă când sforile se rup? Libertate sau cădere?

Un sonet clasic are:14 versuri: două catrene și două terține, rimă îmbrățișată (ABBA ABBA) în catrene, rimă variabilă (CDC DCD sau CDE CDE) în terține, volta (răsturnarea de sens) între strofa a doua și a treia.

Sonetul Păpușarului promite să fie punctul culminant al universului poetic pe care îl construiești. Cu iscusință sfori el mânuiește / în mâna lui păpușile dansează, / în joc frenetic pe toate le-antrenează ; / de oboseală, pe jos le prăbușește.

Păpușarul este o figură alegorică: poate fi citit ca artist, destin, divinitate, bărbat, societate sau conștiință. „Sfori“ reprezintă un simbol al controlului invizibil, al manipulării, dar și al legăturii dintre creator și creație. „Păpușile dansează“ este imaginea teatrală, dar simultan și tragică: ele nu au voință proprie, ci urmează impulsul. „De oboseală, pe jos le prăbușește“  finalul este dur: după ce le-a animat, le abandonează. Este o reflecție asupra consumului, epuizării, fragilității. Ritmul este alert, cu o alternanță între mișcare și cădere. Tonul este dramatic, aproape cinematografic, cu o tensiune care se acumulează și se rupe în ultimul vers. Rima este bine închegată, iar muzicalitatea susține dinamica versurilor.

Acest catren funcționează ca expozițiune lirică: introduce personajul central, stabilește conflictul (control vs. epuizare) și pregătește terenul pentru volta, răsturnarea de sens care va apărea în terține. Păpușarul nu este doar cel care mișcă, ci și cel care oprește. Nu doar cel care creează spectacolul, ci și cel care decide când se încheie. Catrenul inițial stabilește o atmosferă intensă, alegorică, în care figura centrală – păpușarul- devine simbolul controlului absolut, dar și al efemerității mișcării și voinței.

Al doilea catren din sonetul Păpușarul adâncește tema controlului și influenței, dar introduce o nuanță subtilă: păpușile nu mai sunt doar obiecte manipulate, ci încep să simtă, să dorească, să se transforme sub influența păpușarului:

Păpușile, cuminți, interpretează / rol după rol, așa cum el dorește… / puterea și dorința-n ele crește… / când, tainic, lângă ele fredonează.„Cuminți“ – păpușile sunt obediente, dar nu pasive: ele joacă roluri, se supun, dar și evoluează. „Rol după rol“- sugerează o succesivitate teatrală, o viață trăită în funcție de voința altuia. „Puterea și dorința-n ele crește“- aici apare o răsturnare subtilă: păpușile încep să simtă, să aspire, să devină. „Tainic, lângă ele fredonează“ – păpușarul nu mai este doar manipulator, ci și seducător, inspirator, poate chiar creator de conștiință. Tonul se schimbă: de la dinamismul dur al primului catren, aici avem o intensitate interioară, o tensiune afectivă. Ritmul este mai blând, dar încărcat de subtext: păpușile nu mai sunt doar obiecte, ci sunt ființe în devenire.

În acest context, catrenul marchează punctul de inflexiune al sonetului: păpușarul nu mai este doar un stăpân, ci un instigator al dorinței, un artist care insuflă viață. Păpușile, deși supuse, încep să acumuleze voință – ceea ce pregătește terenul pentru terținele, unde se va produce răsturnarea de sens. Păpușarul nu doar controlează, el inspiră. Nu doar mișcă, ci trezește. Iar păpușile, cuminți, încep să simtă că pot fi mai mult.

Prima terțină este volta sonetului, punctul de cotitură în sonet, unde sensul se schimbă. Păpușile nu mai sunt doar obiecte manipulate, ci ființe însuflețite, capabile să vadă, să simtă, să se mire. „De mâna lui, adânc însuflețită“ – păpușarul devine creator, nu doar manipulator. El insuflă viață, nu doar mișcare. „Au deschis ochii lor mari“ – este o imagine a trezirii, a nașterii conștiinței. „Privesc mirate“ – mirarea este primul semn al gândirii libere, al ieșirii din automatism. Tonul se schimbă: de la tensiune și control, la mirare și revelație. Ritmul este mai lent, contemplativ, potrivit pentru o clipă de trezire. În contextul sonetului, această terțină deschide drumul spre o posibilă eliberare sau redefinire a păpușilor. Ele nu mai sunt doar actori în piesa altuia, ci spectatori ai propriei lumi. Este o meditație asupra nașterii conștiinței, asupra momentului în care ființa devine privire. Păpușarul nu doar le mișcă – el trezește, iar păpușile, odată însuflețite, încep să vadă lumea cu proprii ochi.

Terțina finală – „În suflet picurată iubirea înflorită, / esențele din Univers cele mai tari / trezește păpușaru-n ceas de noapte“ – încheie sonetul Păpușarul cu o rezonanță profundă și revelatoare, transformând figura păpușarului din simplu manipulator în instigator cosmic al conștiinței și iubirii. „Iubirea înflorită“ — este rezultatul trezirii din terțina anterioară. Nu doar ochii se deschid, ci și inima. „Esențele din Univers cele mai tari“- păpușarul nu mai lucrează doar cu sfori, ci cu forțe primordiale: iubire, lumină, conștiință. „În ceas de noapte“- momentul este simbolic: noaptea este timpul misterului, al visului, al revelației. Trezirea nu se face în lumină, ci în întuneric, ceea ce accentuează miracolul transformării. Tonul este solemn și metafizic, cu o intensitate care înalță păpușarul la rang de creator cosmic. Ritmul este fluid, iar imaginile sunt arhetipale: iubirea, esențele, noaptea – toate converg spre o transfigurare finală.

Sonetul Păpușarul se încheie nu cu o cădere, ci cu o înălțare. Păpușile, odată însuflețite, devin ființe capabile de iubire, iar păpușarul devine cel care trezește esențele universale. Este o poezie despre transformare, despre trezirea conștiinței prin artă, iubire și mister. Păpușarul nu este doar cel care mișcă, ci cel care trezește. Nu doar cel care controlează, ci cel care insuflă viață, iubire și sens. Astfel, putem segmmenta parcursul Păpușarului:

• Catrenul I: Controlul și epuizarea – păpușarul le mișcă, păpușile cad.
• Catrenul II: Obediență și dorință – păpușile joacă, dar încep să simtă.
• Terțina I: Trezirea – ochii se deschid, lumea e privită.
• Terțina II: Transfigurarea – iubirea înflorește, esențele se trezesc.

Iolanda a creat o poezie cu o arhitectură profundă și universală. Este scrisă într-un ton reflexiv, poetic și critic, potrivit pentru un volum de poezie cu profunzime filozofică. Există poezii care descriu lumea. Și există poezii care o reformulează. Femeia din adâncuri, volumul semnat de Iolanda Mănescu, aparține celei de-a doua categorii: o carte în care fiecare vers este o definiție lirică, o axiomă poetică despre ființă, memorie, iubire, timp și suferință. Aceste poeme nu sunt doar pasteluri sau meditații – sunt instanțe de revelație. Ele nu se mulțumesc să observe natura, ci o transformă în oglindă a sufletului. Nu privesc omul din afară, ci îl descompun și recompun în metafore care luminează din interior. În Armonie, natura este un spațiu al vindecării, iar copilul, femeia și hoinarul devin arhetipuri lirice. În Instantanee, memoria nu doare, ci mocnește și luminează. În Gol, iubirea se pierde în rănile Terrei, iar în Sclipiri, amintirea se transformă în flacără afectivă. Anotimpuri în roșu pulsează de vitalitate și sfârșit, iar fiecare distih este o fotografie poetică a unei stări. Dar sonetul Păpușarul este cel care tulbură. Este o poezie care, după cum putem spune se joacă de-a Dumnezeu. Și tocmai de aceea, te seacă la inimă. Pentru că păpușarul nu doar mișcă, ci trezește. Nu doar controlează, ci insuflă viață, iubire și sens. Este o alegorie despre condiția umană, despre liberul arbitru, despre miracolul trezirii conștiinței.

Volumul Femeia din adâncuri nu oferă răspunsuri,  ci formulează întrebări esențiale. Este o carte care se citește cu sufletul încordat și cu mintea deschisă. O carte în care poezia nu este decor, ci instrument de cunoaștere. Iolanda Mănescu scrie cu delicatețea unei flăcări care nu mistuie, ci încălzește. Într-o epocă a zgomotului, ea oferă tăcerea fertilă a versului care vindecă.

Foto: Biblioteca Județeană Prahova