REXPUBLICA

Laura Lupu

Cu scrierile lui Ian McEwan mă întâlnisem deja cu câțiva ani în urmă. Fusesem la Gaudeamus în Brașov, în această iarnă, și printre zecile de cărți cumpărate atunci se număra și „Coajă de nucă” a lui McEwan, o carte pe care niciunul dintre „prietenii mei de lectură” nu o citiseră, deci nici eu nu mă grăbeam s-o citesc. Mi-a căzut în mână la standul Polirom, de unde am și achiziționat-o la un preț fabulos de mic. Evident că n-am avut timp s-o citesc imediat, căci alte surate de-ale ei au avut întâietate, așa că am așteptat momentul prielnic pentru delectarea cu acest roman ce se anunța a fi unul cel puțin interesant din recenziile citite. În concediul de iarnă am luat-o cu mine în vacanță, dar i-a venit rândul abia la final, când m-am întors acasă, și tare bine am făcut, pentru că de când am început-o, m-a fascinat atât de mult încât nu am mai putut-o lăsa din mână. Mi-a trebuit o după-amiază și o seară s-o termin, cu pauzele de rigoare, dar mi-au fost necesare zile întregi „s-o diger”. Acum, la câteva luni de la prima lectură a cărții, m-am decis să-i fac „autopsia”, așa că am recitit-o și am extras câteva direcții interesante. Textul de față va trata însă doar complexitatea fetusului narator, simbolistica titlului și panoplia dramatică pe care se construiește întregul conflict epic.

Cartea se deschide cu un citat reprezentativ din „Hamlet” (W. Shakespeare): „O, Doamne! Aș putea să stau închis într-o coajă de nucă și tot m-aș socoti Rege al spațiului infinit – numai de nu aș avea vise rele”. Citatul nu e doar o introducere, este, practic, inima cărții. McEwan îl folosește ca pe o cheie cu care deschide toate ușile acestei povești. De fapt, McEwan rescrie „Hamlet”, dar din perspectiva unui copil nenăscut. Da, ați citit bine! Naratorul e un făt conștient, ironic, cultivat, mai atent decât majoritatea adulților și, totodată, captiv într-un spațiu cât o coajă de nucă: uterul mamei sale. Nimic de tăgăduit, așadar, asupra faptului că această carte reprezintă un hommage literar, o pastișă de secol XXI a faimoasei piese „Hamlet” scrisă de William Shakespeare, prin care se evidențiază valori comune ale omului contemporan, non-valori ale acestuia, conștiința dincolo de materie și cunoașterea (încă) limitată a omului „de astăzi”, fratricidul, procesul premeditat al unei crime dintr-un pluriperspectivism relativ (datorită subiectivismului naratorului), sincronicitățile intertextuale, granița dintre ficțiune și cvasirealitate, finalitatea gândurilor și faptelor umane, coincidențele destinului și filosofii de viață și rațiune.

Naratorul este un fetus ce posedă nu doar capacitatea de înțelegere a propriei condiții, ci și capacitatea de analiză, de contemplare și raționare a ceea ce se întâmplă în jurul său. Mama acestuia joacă un rol adjuvant în cadrul narațiunii; Trudy poate fi asemănată cu un organ de simț al fetusului-narator prin intermediul căruia, deși posedă o gamă largă de cunoștințe, acesta (re)descoperă mediul exterior, deci lumea înconjurătoare. Mai mult decât atât, naratorul deține și o capacitate potențată de informație ce poate fi definită drept „cosmică”, cu privire la situațiile incerte, conflictuale, sociale, politice ș.a.m.d. care se petrec în momentul acțiunii romanului. Trudy întreține o relație cu Claude, fratele soțului ei, și urzește împreună cu acesta un complot pentru a-l ucide pe John, soțul și tatăl copilului, un poet visător, marginalizat, dar profund uman. În joc nu este doar pasiunea, ci și moștenirea unei case valoroase și promisiunea unei vieți noi, libere de trecut. Privat de orice mijloc de acțiune, dar înzestrat cu o inteligență precoce, un spirit ironic și o cultură surprinzătoare, naratorul ascultă și comentează tot ce se petrece în afacerea pântecului matern. Gândurile sale, adesea pline de fină ironie, profunzime filozofică și melancolie, reflectă drama unei conștiințe captive, neputincioase în fața răului.

Ce e fascinant e chiar felul în care acest făt, care nu a respirat nici măcar o gură de aer, își construiește o lume interioară imensă. El nu poate acționa, dar înțelege aproape totul. Nu poate opri nimic, dar simte tot. Meditează la artă, la moarte, la morală și chiar la politica lumii contemporane. Se zbate în acea „coajă de nucă” între protecție și claustrare, între luciditate și neputință, trăindu-și propriile „vise rele”, exact ca Hamlet. Iar ceea ce la început părea o idee fantezistă devine, rând după rând, o tragedie delicată și profundă a unei conștiințe care vede tot, dar nu poate face nimic.

Odată cu consumarea crimei, tensiunea narativă sporește. Trudy este bântuită de remușcări, iar Claude alunecă tot mai mult spre grotesc și dezumanizare. Chintesența cărții rezidă din conflictul preluat din „Hamlet” ce a fost reinterpretat într-o construcție epică ce păstrează tensiunea și intensitatea specifice teatrului. Naratorul, întruchipând o formă de conștiință abstractă, devine liantul dintre planul existenței și o dimensiune metafizică („lumea de dinaintea nașterii”), oferind o perspectivă inversată față de cea din opera shakespereană, unde accentul cade pe „viața de după moarte”. Fătul din pântecele mamei este literalmente închis într-o „coajă de nucă”, adică în uter, un spațiu strâmt și protector, dar izolat. Cu toate acestea, conștiința sa este extraordinar de expansivă: meditează asupra artei, politicii, filozofiei, iubirii și morții. El devine, la propriu, un „Rege al spațiului infinit”, stăpân peste gândurile sale, chiar dacă este lipsit de corp și de puterea de a acționa. Așa cum Hamlet vorbește despre visele care tulbură pacea minții, naratorul este tulburat de planurile odioase ale mamei sale și ale lui Claude. Deși se află într-un spațiu cald și aparent protector, el trăiește o experiență psihică intensă, dominată de neliniște, vină și neputință. Aceasta este versiunea sa de „vise rele”.

Romanul este, în esență, o călătorie interioară. Conștiința naratorului este nelimitată, deși corpul lui nu a cunoscut încă lumea, gândirea lui transcede granițele timpului și spațiului, demonstrând că în chiar cea mai restrânsă închisoare fizică se poate naște o libertate de gândire infinită. McEwan transformă spațiul strâmt al uterului într-un univers vast, un teatru interior în care se joacă marile dileme ale umanității. Este o explorare literară a ideii că libertatea și drama umană nu țin de spațiul exterior, ci de lumea interioară a conștiinței. McEwan preia citatul shakespearian nu doar ca inspirație, ci ca schelet tematic, în jurul căruia își construiește întregul roman: o tragedie a lucidității în captivitate.

Într-o lume literară tot mai preocupată de acțiune, în care accentul cade pe desfășurarea rapidă și impact imediat, McEwan are curajul să mute centrul de greutate pe ceea ce se întâmplă „înăuntru”, în minte, în suflet, în spațiul nevăzut al reflecției umane, risc prin a spune: spre instinct. Într-o formă de paradox fascinant, protagonistul romanului nu are încă un nume, o identitate socială sau măcar posibilitatea de a atinge lumea, și totuși are o voce care răsună cu o forță impresionantă. Este o voce care reușește să transceadă granițele biologicului, ale timpului, ale logicii și ale convenției narative. E vocea unei conștiințe pure, în care se intersectează luciditatea, mirarea, durerea, spaima și, nu în ultimul rând, iubirea, dar nu iubirea idealizată, ci acea formă complexă de atașament și legătură care se naște între o ființă nenăscută și lumea în care urmează să pășească. Este, poate, din acest punct de vedere, cel mai fragil și în același timp cel mai uman narator pe care l-am întâlnit până acum în literatură. Romanul devine, astfel, un teren fertil pentru întrebări esențiale: ce înseamnă să fii viu? Ce este conștiința? Unde începe moralitatea? Dar vinovăția? Ce ne definește mai întâi, corpul sau gândirea? Prin această inversiune narativă (copilul nenăscut care înțelege lumea înainte de a o trăi), McEwan provoacă cititorul să regândească tot ceea ce credea că știe despre identitate, percepție și liber arbitru.

Finalul romanului este, literar vorbind, o concluzie deschisă, încărcată de ambiguitate și sugestii simbolice. Nu oferă o încheiere clară sau un verdict moral categoric, ci lasă cititorul suspendat într-o stare de reflecție, exact așa cum rămâne și naratorul, între lumi, între naștere și moarte, între speranță și fatalitate. Această alegere stilistică este perfect coerentă cu întreaga arhitectură a romanului, în care certitudinile se dizolvă în incertitudini, iar destinul rămâne un mecanism imprevizibil, influențat de alegeri individuale, dar și de forțe ce scapă controlului uman. Din punct de vedere literar, finalul funcționează ca o prelungire a monologului hamletian: nu e o rezolvare, ci o continuare a întrebării existențiale („A fi sau a nu fi”). Naratorul nu este martorul unei catharsis, ci al unei posibile renașteri, simbolice și literale. Este un final care nu închide povestea, ci o lasă să reverbereze în mintea cititorului, întărind ideea că adevărata „acțiune” s-a petrecut în conștiință, în interior.

Recomand această carte tuturor celor care caută ineditul într-o lectură, din orice punct de vedere!

Ilustrație: Coperta 1, „Coajă de nucă” de Ian McEwan, editura Polirom, 2016, polirom.ro