Nicolae Tzone
A scrie despre avangardă este în ochii unora şi ai altora ceva la îndemână. De altfel, aşa şi trebuie să fie, pentru că subiectul pare azi dacă nu epuizat, extrem de obosit, de uzat. Asta ca să nu zicem chiar dizgraţios. După zeci şi zeci de apariţii „la temă”, în care s-a brodat sârguncios, deseori inspirat, deseori neinspirat şi chiar găunos, un neiniţiat în istoria vie a avangardelor secolului trecut ar fi îndreptăţit să creadă că românii şi-au făcut temele în privinţa aceasta şi că au trecut clasa.
Foto generată cu AI gencraft.com
Oare aşa să fie? Noi credem că nu. Cu îndreptăţire, afirmăm că avangarda din spaţiul românesc a rămas, pe mari porţiuni ale sale, un teritoriu scufundat. Invizibil. Este foarte curios cum de nu s-a cercetat cu acribie, cum de nu s-a procedat la o decopertare în forţă, pentru că totuşi semnele existenţei unor veritabile tezaure ascunse erau mai mult decât vizibile.
Cine e Geo Bogza, cel autentic, cel credibil cu totul? Bănuiam că este un cilindru de oţel inoxidabil de 2,5 metri înălţime care merge, scrie şi vorbeşte. Mi-l închipuiam, ca statură fizică, drept un fel de Gogea Mitu, un uriaş aterizat parcă de pe altă planetă. Oricum, acum şi de-a pururi, memorabilă va fi propoziţia sa din Jurnal(ul) de copilărie şi adolescenţă: „Eu prea înalt pentru Calea Victorirei”.
Iată un procedeu păgubos. O practică, în fapt, neadecvată. Anume a explica neapărat avangarda prin etnie. Prin rasă. Fireşte că este o enormitate. Până când se va insista pe această cale? Avangardiştii s-au desprins neapărat dintre cei cu o cultură temeinic însuşită, dintre cei cu inteligenţă scăpărătoare, dublată de luciditate exacerbată şi de o excepţională sensibilitate. Nu rasa a fost neapărat decisivă. Ci, repet, calităţile intelectuale şi creative excepţionale.
Nu, hotărât nu. Geo Bogza nu e suprarealist. E avangardist pur şi simplu. Cel mai important de la UNU. Este, deja, foarte, foarte mult.
Cine a scris în revista Câmpina, din septembrie 1929:
„UNU nu poartă gulerul scrobit al vreunei directive oarecare.”?
Bogza.
Nu puţini comentatori de la noi văd suprarealismul ca un fel de vată pe băţ, din care s-a înfruptat oricine care, cât de cât, părea că a resimţit, în vreo secundă sau alta a vieţii, adierea brizei curentului arhicunoscut.
Eroarea este enormă. Şi, de ce să nu îndrăznim să spunem, impardonabilă. Căci aproximările de acest gen se îmbulzesc una în alta şi, inevitabil, se adună la nesfârşit şi devin – în absenţa oricărei contestaţii nediletante – ciment dur, aliment al minciunii.
Suprarealismul e altceva. E cu totul altceva decât se bănuie că este la o vedere necenzurată de o instrucţie clădită pe rigoare.
Lipsa de fler a „criticului”, căruia-i miroase pretutindeni în avangarda noastră a suprarealism, nici măcar nu trebuie dovedită, atât de evidentă este. Oricum pentru un degustător de muzică mare prezenţa „urechii muzicale” este absolut necesară recunoaşterii şi receptării sunetului magic, şi unic, tot aşa este de neînchipuit un comentator serios în absenţa flerului, a „urechii [sale] interioare” capabilă să discearnă între sunetul cert suprarealist şi fantoma sau mai bine-zis fantomele sale.
Dacă am trece în revistă lista făcută de criticii mai mult sau mai puţin serioşi cu „suprarealiştii” autohtoni am fi nevoiţi să credem că suprarealismul, precum undelemnul în tigaia de pe aragaz, trece prin cetatea literară românească pe uliţa principală.
Dar nu este deloc aşa. Cei care trec, nu trec cu adevărat. Nu sunt reali. Sunt suprarealişti închipuiţi. Măsluiţi de generoşii care nu sunt atenţi la criterii şi la decelarea nebâlbâită a substanţelor. Sunt fantome. Este indiscutabil că avem un fluviu de fantome suprarealiste care bântuie prin literatura noastră. Strigoi goi, adunaţi muşuroi, din nefericire, în cărţi din ce în ce mai multe şi arţăgoase prin nesiguranţa tonului şi, îndeosebi, prin absenţa exemplelor de neocolit.
Punerea, dintotdeauna, a avangardei la stânga, mă întristează.
Dada, de pildă, nu este nici de stânga, nici de dreapta.
Când Tzara trece la Partidul Comunist nu Tzara de la Dada trecea la Partidul Comunist. Sau când scria că urinează în culori, nu comunistul Tzara urina în culori.
Ştiţi cine este Profesorul Bankuk? Da. Profesor de dans şi de educaţia voinţei prin sine însuşi, telepatie şi autosugestie. Doarme în piesa Negustorul de ochelari, publicată de Arghezi în Bilete de Papagal, la 13 septembrie 1928.
Era de stânga Bogza când scria: „Academicieni! Bărbieriţi-vă pe creier!”?
Să fim serioşi!
LA POEZIE NOUĂ SUFLET NOU, scria Bogza în 1927, în proiectatul volum „Cuvinte nepotrivite.”
Şi încă o dată, tot din Bogza cel Tânăr:
”Dacă vreţi să fiţi mereu tineri: înjuraţi.
Dacă vreţi să n-aveţi decepţii amoroase: înjuraţi.
Dacă vreţi să nu vă calce tramvaiul: înjuraţi.
Dacă vreţi să sămănaţi cu îngerii: înjuraţi.”