REXPUBLICA

Eduard Gabriel Tănase

De la o vreme, au început să mă bântuie fantomele din bloc. Sunt un tip gras, cu deviație de sept și o rinită cronică, cu diagnostic probat de apnee obstructivă. Deci, sunt candidatul perfect pentru moartea în somn, dar fantomele nu mă lasă, mă țin treaz nopțile căutând semne, rememorând amintiri și malaxând frici.

La culcare, sunt foarte atent la tot ce mișcă în apartamentul de deasupra. La început, părea un tip binevoitor, chiar relaxat. Soția le-a bătut la ușă cu o sticlă de vin și cu scuze, urma să demarăm amenajarea apartamentului nostru. Zgomotele prelungi de flex și bubuitul de la dărâmarea debaralei din bucătărie le-au șters zâmbetul de pe față, dar încă erau reținuți. Ne-am mutat. Noi eram o familie mică și veselă, care bea multă cola și dormea puțin, roboței perfecți cu serviciul de multe ore. Fie că ne uitam seara la seriale sau jucam ceva pe computer, ne apuca miezul nopții făcând duș. Prima problemă! Uneori, depășeam măsura cu mâncarea și băutura. Îl deranja și mersul la baie, scurgerea apei la WC în toiul nopții. M-a amenințat că ne măsoară cu un audiometru și ne dă in judecată. Părea un tip tulburat, dar nu i-am dat atenție. Știam că fusese în armată și că făcuse un stagiu în Afganistan. Se pensionase și locuia în camera mică din mijloc, unde avea un pat de campanie și multe cărți. Nevasta-sa era o umbră care îi ținea isonul. Deasupra lor, în tot apartamentul de patru camere, locuia o bătrână. Aceasta nu mergea prin apartament, doar levita printre camere, nu se auzea nicio scârțâitură. Și ei aveau aceleași pretenții față de noi.

Într-o toamnă, s-a întâmplat ceva tragic. Aveam încălzire centralizată și, când s-a dat drumul la agentul termic, țevile au început să bubuie, iar loviturile de berbec se propagau la intervale regulate. Noaptea se auzea un șuierat suav, intensificat la începutul nopții și dimineața, când cei de la punctele termice măreau debitul și temperatura. Cu toate acestea, eu dormeam fără probleme atunci. La noi, camera din mijloc era nelocuită. Au început să se perinde tot felul de instalatori, însoțiți de vecinul de deasupra. S-au căutat tot felul de soluții. Au oprit căldura în cameră, apoi au dat drumul în tot apartmentul. Zgomotul lichidului ce curgea cu presiune prin țevi rămânea același, doar percepția lui era acum diferită.

M-am întâlnit cu vecinul de la patru în fața scării. Am râs și am vorbit un pic mai tare, ca să ne audă. Și la el se întâmplase același lucru. Aceleași investigații fără rost.

Tragedia s-a petrecut câteva zile mai târziu. Eram într-o perioadă în care întârziam foarte mult la serviciu. M-a sunat soția cu un ton destul de grijuliu, deși pe vremea aceea era cam indiferentă. M-a întrebat când vin acasă, să am grijă, să fiu atent. Când am intrat pe scara blocului, am văzut o geacă de fâș alături de o lumânare arzând. Vecinul de deasupra se sinucisese, aruncându-se de la etajul patru pe casa scării. Nevasta lui nu l-a putut reține.

De atunci, port o povară! Eu sunt vinovatul pentru moartea lui? Cum a trecut familia prin calvarul acesta? Voi fi în stare, atunci când îmi voi pierde controlul, să procedez la fel? Și primele semne au început să vină cu nopți nedormite și stări de panică. După ani, am început din nou să mă gândesc la vecinul de deasupra.

Mă simt dator cu o mică divagație, un mic disclaimer ca în filme: în realitate, niciun om nu a fost rănit! Dar mă tem că nu e așa, realitatea este un adevăr însoțit de minciuni colaterale, iar ficțiunea este minciună pură. Cam atât, dacă înțelegi ce vreau să spun.

Următoarea fantomă este, de fapt, o pereche. El era un pensionar foarte voios, gata oricând să scoată o glumă potrivită momentului. Eram încântat că mă băga în seamă, că mă saluta de la distanță. Era genul acela de om care, indiferent de starea în care erai, te făcea să te simți bine. Râdeau de mine când mă vedeau făcând alergări chinuite prin parc, iar el mi-a spus că avea acasă o bicicletă eliptică. Arăta bine, era subțirel, mergea sigur și semeț alături de femeia lui, când se plimbau pe alei. Tot ce pot să spun este că, admirativ, mi-am cumpărat și eu o bicicletă eliptică, pe care am folosit-o câțiva ani.

Numai că timpul nu iartă. Soția lui s-a îmbolnăvit de Alzheimer și apoi a murit. Priveam cum, noapte de noapte, într-una dintre camerele de la etajul patru al blocului vecin, lumina nu se stingea niciodată. Știam că acolo stătea el, trist și plin de durere. Și eu dezbăteam în minte eterna problemă a cuplurilor în vârstă, care încă se mai iubesc: Să fiu eu primul? Va fi mai rău și mai insuportabil pentru cel care rămâne?

Alte două fantome sunt bărbați. Ambii aveau deja probleme când ne-am mutat noi. Primul stătea primăvara pe un scăunel în fața ușii de la intrarea în scară. Inspira adânc la umbra copacilor și dădea binețe vecinilor. Era paralizat partial. Avea fizionomia și manierele unui conțopist de odinioară. De soția lui îmi era frică; vorbea tare, era mereu nervoasă și nemulțumită. Mi-o imaginam ca pe Ana Pauker. Într-o seară i-am smuls un zâmbet și, de atunci, am început să mă gândesc la ea altfel, ca la o femeie copleșită de greutatea vieții. Au murit pe rând – întâi el, apoi ea –, dar nu înainte ca vecinul de deasupra lor să moară și el. Era același pe care îl acuzau, pe nedrept, că joacă popice în casă, noaptea.

Decesul lui a fost prima surpriză pentru mine. Avea aspectul unui profesor de sport ieșit la pensie. Tuns scurt, mereu bronzat, cu tricou de bumbac și pantaloni scurți – așa umbla toată vara. Soția lui era o femeie frumoasă, la fel de înaltă, dar mai retrasă. Ei erau acuzați că joacă bowling în casă, dar nu era adevărat. Vara, îi vedeam împreună pe balcon, disputand partide de table cu prietenii. S-au dus pe rând, el în mod neașteptat și, poate, dezamăgitor. Dacă l-a prins și pe el, atunci oricine poate urma…

Închid paranteza și revin la cealaltă fantomă despre care am amintit. Era un bărbat cu o boală degenerativă; la început se deplasa în cârje, dar, ulterior, l-am văzut doar purtat pe brațe, când îl duceau la spitale. Fuma mult și părea genul care băuse vârtos la viața lui, avea fața de șofer sau mecanic auto. Treceam zilnic pe lângă ușa lor și, dinăuntru, venea miros de cozonac proaspăt copt și prăjituri. Când o văd pe soția lui, îmi spun că există și oameni puternici, stăpâni pe destinul lor, care rămân neclintiți. O admir!

Au mai murit și alții: mamaia de la trei, doamna care „levita” prin apartament, fumătoarea de la parter, bătrânii ce stăteau sub noi. Pe aceștia i-am terorizat efectiv cu traiul nostru zilnic. Păreau foarte săraci, susținând din pensia lor fiica și nepoții. În timp, ne-am împăcat și le făceam periodic mici cadouri. Au urmat și alții, pe care abia îi știam, de la scara vecină.

Au trecut douăzeci și cinci de ani de atunci. A fost momentul meu de glorie! Dacă la prima mutare au venit colegii soției, de data aceasta au venit colegii mei. Și au fost mulți! Mai sunt doar câțiva dintre locatarii pe care i-am găsit în bloc. E rândul nostru să devenim fantome. M-am și gândit pe cine voi bântui. La etajul patru s-au mutat două familii tinere. Una are copil și cățel – îmi place de ei. De la ceilalți îi cunosc doar pe el și pe câinele blănos. Tipul e cam dolofan și arogant. Seamănă cu cineva care s-a mutat în bloc acum douăzeci și cinci de ani.