REXPUBLICA

Daniel Cucu

Nelipsita rețea de socializare m-a atenționat deunăzi că, în anul 2021, eram la Plitvice. Am revăzut cu plăcere pozele și filmulețele făcute atunci, iar amintirile despre Croația s-au revărsat în valuri. Am vizitat Croația în două rânduri. Prima dată a fost în 2019, când am avut cel mai lung concediu în afara țării – cincisprezece zile – și am parcurs peste două mii de kilometri, din Peninsula Istria, până la Dubrovnik. Am avut cazare în Zagreb (atât la sosire, cât și la plecare), Pula (mă scuzați!), Zadar și Split, dar am vizitat tot ce mi-a ieșit în cale: Zagreb, Rijeka (văzut doar din autobuz), Pula, Porec, Rovinj, Brijuni (Brioni), Fazana, Zadar, Sibenik, Split, Trogir, Dubrovnik.

Nu vă recomand să faceți ca mine. Este mult, dens, distanțe mari, timp pierdut pe drumuri, obositor. Trebuie luat pe bucăți. Peste tot sunt locuri frumoase, care merită văzute pe îndelete. Nu pot spune că am făcut o pasiune pentru Croația. E verde, spectaculoasă, ofertantă, dar… oarecum rece, neprietenoasă.

Vorbind despre drumuri și despre timpul petrecut în autocare, n-a fost chiar o „pierdere”, fiindcă am călătorit în condiții foarte bune. Infrastructura rutieră este excelentă, programul curselor se respectă, iar peisajul este minunat din orice unghi. Toate autocarele aveau radioul fixat pe același post – Radio Dalmacija – care suna cam ca „Radio Vacanța”, amintind nu numai de genul acela de emisiuni, ci și de muzica anilor optzeci de la noi – piese melodioase, ușor de reținut, care semănau cu „Magistrala Albastră”, cu versuri patriotice, din câte mi-am putut da seama.

Singurul drum pe care nu l-am făcut cu autocarul a fost cel de la Pula la Zadar, parcurs cu feribotul. O experiență în premieră, chiar dacă nu s-a navigat în larg, ci de-a lungul coastei, ocazie cu care am văzut câteva localități mici, pitorești, pescărești, de care vaporul se apropia, le trezea cu sirena, le atingea pentru câteva minute, apoi le lăsa în liniștea lor.

Coasta vestică a Peninsulei Istria are un puternic „aer” italian, de la arhitectură la toponimie și de la mâncare la limba vorbită, datorită tradiției istorice a zonei și apropierii de granița Italiei – Trieste se află la câteva zeci de kilometri, iar „peste gârlă” este însăși Veneția. Exemplul concludent în acest sens este Rovinj.

Dintre orașele mari, impresia cea mai puternică mi-a lăsat-o Split. Mi-a mers la suflet și îl recomand cu toată convingerea oricui are ocazia să ajungă în Croația, pentru că are de toate: țărm de mare, traseu de drumeție, port, plajă amenajată, plajă sălbatică, faleză cu palmieri, oraș antic – în care se organizează evenimente specifice civilizației romane, cu accent puternic pe epoca lui Dioclețian – apoi oraș vechi, specific mediteranean cu taverne și străzi înguste, mâncare foarte bună, tot ce-și poate dori un turist.

Despre Dubrovnik, cu părere de rău, nu am rămas cu o impresie pozitivă. Nu vreau să stric așteptările și curiozitatea celor care și-au propus să ajungă acolo, dar pentru mine a fost o deziluzie. Extrem de comercial (totul este legat de Game of Thrones), sufocant de aglomerat, aberant de scump. Priveliștea este, într-adevăr, de neratat, dar… nu mi-a tihnit.

Concediul din 2019, deși a acoperit o zonă atât de vastă, m-a lăsat cu o restanță: Parcul Național Plitvice, mai pe românește „Plitvița”. De fapt, localnicii pronunță ceva de genul „Plitvița Iezera”, unde „iezer” are același sens ca în limba română – „lac de munte”.

A trebuit să mă întorc după doi ani, pentru a recupera acest neajuns.

Cel mai apropiat oraș mare este Zadar. La prima vizită, cazarea din Zadar a fost cea mai frumoasă cazare pe care am avut-o în toate călătoriile mele. Mi-aș fi dorit să închiriez și a doua oară aceeași camera, însă  nu s-a putut. Am avut parte, totuși, de o altă cazare foarte bună, ceea ce mă determină să spun că raportul calitate-preț al cazărilor în Zadar este cel mai bun de pe coasta Croației.

Deși principalul motiv al revenirii în Croația a fost excursia la Plitvice, cu aceeași ocazie am mai recuperat un punct – am vizitat orășelul Nin, situat la câteva minute distanță de Zadar, o așezare foarte mică, străveche, cu un centru istoric pitoresc (cu înghețată foooaarte bună!!!!), cu o plajă imensă și foarte bine amenajată; un loc foarte alb și strălucitor în zilele însorite, pentru că acolo se desalinizează apa de mare și peisajul este dominat de sare. În câteva ore de stat la plajă și respirat acel aer sărat, m-am simțit ca după o cură la salină.

Chiar și orașul Zadar are zonă de plajă, dar cu relief în cea mai mare parte stâncos, destul de incomod. Totuși, Zadar are destule atracții, altele decât plaja – vestigiile romane (prezente la tot pasul în Croația și puse în valoare la maxim în toate orașele mici și mari), centrul istoric cu manifestările culturale care se petrec în aer liber, faleza cu orga marină și cadranul solar, muzeele, restaurantele, parcurile, portul.

Ce este orga marină? Este un sistem de tuburi metalice verticale, montate la marginea falezei, în apă, care răsună, pe tonalități diferite, la fiecare val ce lovește malul. Este muzica necontenită a mării, ascultată de la răsărit și până noaptea târziu de mii de turiști.

Cadranul solar este o suprafață circulară, ca o scenă, montată în zona centrală a falezei, formată din celule fotovoltaice, care se încarcă în timpul zilei, iar după lăsarea serii acționează ca o orgă de lumini pe ritmuri muzicale.

Plitvice – sau când se fabrică o variantă a Raiului, iar niște oameni deștepți o pun în valoare.

Excursia se face în grup organizat, dar se poate face și pe cont propriu, pentru cei experimentați. Ca toate drumurile din Croația, traseul de la Zadar la rezervație este lung, dar foarte plăcut.

Parcul este o întreagă vale împădurită, plină de lacuri și cascade, cu o diferență de nivel de aproximativ o sută șaizeci de metri, iar un tur, în funcție de complexitatea traseului ales, durează între două și nouă ore și are o lungime între patru și șaptesprezece kilometri, fiind parcurs în cea mai mare parte pe jos, dar și cu barca, sau cu niște microbuze simpatice.

Traseul șerpuiește fie pe poteci, prin pădure, fie pe „alei” din lemn, construite pe malul lacurilor, peste cascade, ori urmând cursul râului, cu grija de a invada cât mai puțin ecosistemul. De fapt, intervenția omului în tot acest decor paradisiac este minimă – atât cât să creeze turiștilor căile de acces și să le dirijeze pașii către cele mai spectaculoase locuri din rezervație.

Singurul inconvenient este ploaia. Din cauza reliefului muntos – împădurit și a curenților de aer specifici văii, umiditatea este mare, iar ploile sunt frecvente – pe cât de imprevizibile, pe atât de trecătoare.

Pe parcursul drumeției poți vedea la o întindere de mână câte o știucă leneșă făcându-și siesta sau rațe care urmăresc șirul necontenit de intruși gălăgioși. Diverse specii de păsări asigură, la rândul lor, fondul sonor, acolo unde cântecul nu este acoperit de vuietul cascadelor. Când poteca trece pe lângă un versant stâncos poți gusta din apa proaspătă care se scurge pe peretele de piatră sau se strecoară prin pâlcurile de mușchi.

Mi-aș fi dorit o vizită în sezon de toamnă, când frunzișul capătă acele nuanțe inepuizabile de galben și roșu, peisaj care, pentru mine, reprezintă delectarea supremă. Poate altă dată.

Foto din arhiva personală.