Maria Cecilia Nicu
„Ştii d-ta ce sunt Insulele Solomon? Pacificul de Sud e un mister, oricum ai lua-o, arhipelaguri pe de-a rândul: Fiji, Filipine, Polinezia, Micronezia şi, printre ele, Solomon… E un grup ciudat, ca arhipelag vreau să zic, toate insulele lui sunt mărunte, Pacificul le-a tocat pământul, l-a ciopârţit şi l-a împrăştiat şi de multe ori mă gândesc de ce nu le acoperă, nu le desfiinţează, ce mare scofală să se aşeze peste ele că, slavă domnului, are apă destulă!”
Dacă maşina asta n-ar gâfâi cu atâta furie, vocea ar veni mai aproape şi poate mi-ar deveni familiară. Aşa, e numai un ecou confuz. Şi tractorul de la CAP avea mai mult suflu, urca dealul pe Văerugă mult mai vioi decât autobuzul ăsta rămas, se vede, de acum o sută de ani, altfel n-ar fi aşa de suferind.
Mi-ar plăcea să cred că aveam autobuze acum o sută de ani, mi-ar plăcea şi atât.
Camionul lui Zapciroiu făcea cursa o dată pe săptămână până când au venit ruşii şi l-au luat. Căra şi oameni, şi vite, şi diverse maşinării pentru moara lui Ismană şi a ălui bătrân, şi cam de toate. Cred că ar fi rezistat până mai încoace, poate până acum, oricum ar fi gâfâit mai silenţios decât hârbul ăsta şi aş putea auzi ce zice vocea despre Insulele Solomon. Trebuie să fie interesant. O fi fost omul prin Pacific, cine ştie? În fond, ce, eu n-am ajuns în America?
„Ştii, d-ta, ce cald e? Soarele nu apune niciodată. Stă aşa pe cerul ăla de ocean fără să clipească, arde mai abitir decât cărbunele aprins, da’ nu frige, pielea oamenilor s-a înnegrit de atâta amar de vreme cu soare, dar e sănătoasă, neîntinată de arşiţă şi asta e curios, dacă te gândeşti ce prăpăd face arşiţa secetei pe la noi, până şi pământul crapă, ce să mai vorbim de oameni.”
Ce-are a face cicloane devastatoare, tsunami-uri catastrofic prăvălite peste aşezările precare, Insulele Solomon sunt un paradis solar, vocea are dreptate, reţinem convenabilul, e la-ndemână şi eficace. Ne spală de spaime şi, mai ales, ne trimite în edenul abstract al posibilului în imposibil. Rătăcim, probabil.
Ei şi ? Ce dacă?
„D-ta nu crezi că e important să te duci în Insulele Solomon?”
„Păi, ştiu eu? Şi pe urmă n-am cum. De unde bani, că trebuie să fie drum lung până acolo. Cu avionul, şi eu n-am bani nici să mă duc până la Bucureşti, că naşte fie-mea, s-a măritat ca o proastă cu unul, un ăla de fandosit cu blugi și cu părul tăiat scurt ca la armată, da’ răzbelit în frunte că nevastă-mea a crezut că o fi uitat să dea cu pieptănul când s-a sculat. Ştiu eu dacă n-o fi aşa?”
Trimiterea asta înapoi este perfectă. Ce insulele Solomon, ce cai verzi pe pereţi? Realitatea imediată e aşa de acută că orice trimitere în afara ei obstrucţionează înţelegerea, înţelegerea aia profundă de care nu ne putem dispensa chiar şi când se prabuşeşte cerul pe noi, ca să zic aşa.
Omul are griji, probleme familiare fiecăruia dintre noi. Naşte fata! Insulele Solomon, dacă o fi auzit de ele, sunt la dracu-n praznic, ce-are-a-face una cu alta, nu?
Autobuzul se mişcă greu, aşa de greu că te face să gâfâi, urci odată cu el într-un efort absurd care îţi taie respiraţia. Dealurile sunt line, au o înclinaţie specifică, o aplecare reverenţioasă, aşa, ca o invitaţie. Păşunile se întretaie cu pădurea, pe ici pe colo mejdine, parcele mărunte de pamânt zgârcit cu plugul; ceva grâu, se pare, ceva rapiţă, ceva mai mult porumb, pruni şi cam atât. N–ar trebui să fie greu!
„Mie-mi place să mă gândesc aiurea, întelegi d-ta? Mă uit pe hartă, am eu un atlas mare de la fie-miu, e profesor de geografie la Râmnic, la liceu şi umblu aşa cu degetul pe de-a rândul şi îmi închipui că ştiu despre ce e vorba…”
Ştiind despre ce e vorba, nu cred să fie foarte important, dacă m-ar întreba pe mine, i-aş spune ce cred despre preciziunea, exactitatea, informaţionalul situaţiilor: Vorbe!
Privire de spectator, superficială şi, mai ales, pretenţios falsă. Survolezi şi atât şi atunci este mult mai eficient să aproximezi, să compui liber, ca într-o creaţie care te frământă, se chinuie să iasă afară şi o face dincolo de voinţa reală într-un salt propriu în care tu nu eşti decât vehiculul ce o configurează. Sau cam aşa ceva!
Arnota stă în buza dealului complet dezvelită. Era cândva acoperită de pădure, albul zidurilor străfulgera pe ici pe colo, ca să ştii că există, şi cam atât.
E în religia noastră o modestă interpretare a dialogului cu divinitatea, o umilinţă pravoslavnică venită, poate, prin condiţia istorică…
Îmi arog responsabilitatea şi, probabil, habar n-am despre ce vorbesc. Bisericile şi mânăstirile noastre sunt rezultanta unei culturi de largă circulaţie, nu? Ortodoxia ne-a tras deoparte faţă de Occident, vreau să zic, şi atunci marca estului, fie bizantină, fie slavică, e firească.
Şi eu i-am întors spatele, Estului. Nea Ion, ăsta – trebuie să-l cheme Ion, că e din partea locului, Ion sau Gheorghe, asta e sigur – şi-a făcut o ţintă din Insulele Solomon, ceea ce depăşeşte net saltul făcut de mine. Eu am traversat cuminte Atlanticul, nimic spectaculos în asta, numai un curaj oarecare de român căruia i s-a urât cu binele, s-ar putea zice, binele ăla cu care am fost înconjuraţi, încercuiţi, parcă ar fi mai corect, trecerea Dunării pe roata de cauciuc e de „prost gust”, gest ieftin de puţoi aventuros care uită şi de mamă, şi de tată, şi de tot neamul ăla din care face parte, se ia la trântă cu norocul şi, culmea, uneori îl şi are…
Asta aşa de dragul imaginii, a imaginii artistice; răpăitul de mitralieră, noapte tenebroasă şi toate celelalte, reale, înspăimântător de reale pentru mulţi, sună spectaculos, dureros de spectaculos, dar nu-s ale mele. Eu am trecut Atlanticul într-un Pan-Am, acum defunct, sigur ca mi-ar fi plăcut un pod, dar se vede că nimeni nu dă importanţă la ceea ce mi-ar plăcea mie, am trecut Atlanticul, deci, normal şi, iar mi-ar plăcea să zic, nedramatic, dar nu merge; bătălia ieşirii şi cea a reinventării costă…
Şi e dramatic!
Insulele Solomon au cu totul altă faţetă. Sunt, mai întai, în Pacific, Est, dincolo de toată noţiunea aia clasică de „răsărit” de unde, cum zicea Sadoveanu parcă, ne-a venit nouă toată „lumina” aia, dar care printr-un fenomen ciudat, aş zice, ne-a învăluit, copleşindu-ne, mai exact anulându-ne.
Pe urmă…nu cred că ştiu ce-ar mai fi pe urmă…fărămiţe terestre ideal plasate într-un neant de ape şi atât…aşa… ca nea Ion să le viziteze ocazional… aşa… de câte ori are chef să-şi plimbe degetul pe hartă?
Autobuzul, cursa permanentă, de două ori pe zi, de la Râmnicu Vâlcea, la vale către Tg. Jiu, şi poate mai departe până la Craiova, pare supraîncărcat, dar de fapt mai gol ca de obicei, pentru că e duminică, şi oamenii s-au cam adunat de pe drumuri, e aproape seară, soarele a coborât de mult după culmea Râncăi, cel puţin aşa pare din curbele de la Horezu, deşi vestul e tocmai în partea opusă, dar se vede că meandrele drumului creează confuzii, oricum e cald, e vară, e abia opt şi cerul vesteşte o noapte de pomină, cu adieri plăpânde şi iz de fân cosit şi imaginea asta sămănătorist-idilică îmi place.
Pentru ea mă întorc din când în când.