Vasilie Aurelian Alin
Atât noţiunea de TEXT cât şi cea de intertextualitate au fost foarte bine definite şi explicitate în scrierile Juliei Kristeva. Ea remarca faptul că ,,astfel, fără a intenţiona să reducem textul la cuvîntul vorbit, dar subliniind faptul că nu-l putem citi în afara limbii, vom defini textul ca un aparat trans-lingvistic care distribuie ordinea limbii punînd în relaţie un cuvînt comunicativ care vizează informaţia directă cu diferite tipuri de enunţuri anterioare sau sincronice. Textul este deci o productivitate, ceea ce înseamnă că: 1. Raportul său cu limba în care se situează este redistributiv (destructiv-constructiv) deci el este abordabil mai degrabă cu ajutorul categoriilor logice şi matematice, decît cu ajutorul celor pur lingvistice; 2. Este o permutare de texte, o inter-textualitate: în spaţiul unui text mai multe enunţuri luate din alte texte se încrucişează şi se neutralizează’’.
Romanul lui Kazuo Ishiguro Rămăşiţele zilei poate fi privit şi analizat din perspectiva de TEXT şi de intertextualitate. După cum spunea Julia Kristeva textul este o productivitate. Dar nu orice fel de productivitate, ci o productivitate unde ansamblul total al sensului este în realitate o multiplicitate de fragmente şi de relaţii între aceste fragmente ce nu se închid niciodată: ,,Textul considerat astfel nu se oferă în mod plenar decît în relaţia stabilită cu ansamblul total, citit şi descifrat ca parte a întregului; întregul, la rîndul lui, nu se revelă decît succesiv, prin fragmentele care îl alcătuiesc. Fiecare fragment scris este, deci, confruntat fără încetare cu ansamblul, acesta din urmă fiind el însuşi, întors către infinitatea fragmentelor posibile, care-l împiedică să se închidă. De aici, o consecinţă de neînlăturat: discontinuitatea textului, care ne apare astfel, alcătuit din secvenţe ce nu-şi capătă semnificaţiile decît prin raporturile dintre ele’’.
Şi acum să încercăm să explicităm pe text lucrurile de care am vorbit mai sus. Finalul romanului Rămăşiţele zilei este unul, la prima vedere, dubios. Ultimul gând al lui Stevens din roman este legat de limbaj, un lucru cât se poate de ciudat având în vedere că pe tot parcursul romanului găsim tot felul de teme şi subiecte: de la tema alienării şi până la subiecte de tip istoric şi politic.
Să vedem cum se încheie romanul mai întâi: ,,Mai mult decât atât, nu mi se pare deloc deplasat ca un stăpân să ceară unui majordom de meserie să ştie să tachineze. Bineînţeles că am petrecut deja mult timp îmbunătăţindu-mi priceperea de a tachina, dar e posibil să nu fi abordat niciodată această îndatorire implicându-mă atât de mult pe cât aş fi putut să o fac. În acest caz, poate că mâine, când mă voi întoarce la Darlington Hall − domnul Farraday va mai lipsi încă o săptămână −, voi începe să exersez cu şi mai multă energie. Nădăjduiesc astfel ca, în momentul întoarcerii stăpânului meu, să pot să îi fac o surpriză plăcută’’.
Tachinarea este o problemă de limbaj. Întrebarea ce se pune este aceea dacă nu cumva acest mic fragment, această problemă de limbaj, nu se răsfrânge asupra întregului text, pe principiul relaţiilor multilaterale ce se formează între fragmentele unui text în configurarea sensului unitar?
De ce ne spune Stevens tot ceea ce ne spune? Care este scopul naraţiunii şi mai ales cui i se adresează? Dar dacă textul întreg nu e altceva decât un exerciţiu de-al lui Stevens pentru a-şi îmbunătăţi limbajul (tachinarea)? Nu se produce această tachinare pe tot parcursul textului? Nu este Stevens un narator necreditabil? Şi prin acest lucru nu se creează o perpetuă acţiune de tachinare la nivelul scriiturii?
Stevens ne spune un lucru deosebit de important, dar care în economia textului poate părea nesemnificativ. Încă de la începutul textului Stevens recunoaşte că a început să facă greşeli, lucru considerat inadmisibil de către el: ,,Adevărul este că, în timpul ultimelor câteva luni, am fost răspunzător de o serie de mici greşeli în îndeplinirea atribuţiunilor. Aş spune că toate aceste greşeli, fără excepţie, au fost neimportante în sine. Cu toate acestea, cred că veţi înţelege că, pentru cineva neobişnuit să comită asemenea greşeli, aceste întâmplări erau destul de neplăcute şi de fapt am început chiar să emit tot felul de teorii alarmiste cu privire la cauza lor”.
Această mărturisire a lui Stevens este în acelaşi timp şi un act de autoreferenţialitate la text. Aceste ,,mici greşeli’’ nu sunt doar cele ce privesc fabula, ci mai mult, însuşi discursul. De altfel domnişoara Kenton (sau poate Lordul Darlington, memoria lui Stevens îi joacă feste acestuia uneori, iar acest lucru este demn de a fi reţinut) îi şi spune lui Stevens la un moment dat că: ,,-Greşelile acestea pot fi mărunte în sine, dar trebuie ca dumneata însuţi să realizezi semnificaţia lor mai generală’’.
Aceste ,,mici greşeli’’ strecurate în discurs reprezintă însăşi ,,tachinarea’’ de care vorbeşte Stevens şi pe care doreşte să o exerseze. Să ne gândim doar la faptul cum descrie Stevens un majordom mare şi la exemplele edificatoare pe care le dă prin tatăl său. Dacă lângă aceste lucruri vom alătura ceea ce spune Stevens la reîntâlnirea cu domnişoara Kenton, şi anume: ,,Cred că nu am reacţionat imediat, căci mi-au trebuit vreo câteva clipe până să pricep în întregime sensul acestor cuvinte ale domnişoarei Kenton. În plus, aşa cum puteţi aprecia, implicaţiile lor au fost de natură să-mi producă o anumită mâhnire lăuntrică, într-adevăr – de ce să nu recunosc? – în clipele acelea mi se rupea inima” şi de asemenea mărturisirea că ,,Lordul Darlington nu a fost un om rău. Nu a fost deloc un om rău. Şi cel puţin a avut privilegiul de a fi în stare să-şi recunoască propriile greşeli la sfârşitul vieţii (…) Cât despre mine, eu nici măcar aşa ceva nu pot să afirm (…) Nici măcar nu pot să spun că mi-am trăit propriile greşeli”, se poate uşor constata că fragmentele citate reprezintă nişte ,,greşeli” faţă de ceea ce se presupune a fi un majordom mare.
Poate că interpretarea noastră poate părea hazardată, de aceea vom încerca să aducem şi alte argumente, de altă natură, în sprijinul ei. Heidegger spunea în Originea operei de artă că: ,,Adevărul nu poate fi niciodată dedus din realitatea imediată şi din obişnuit”. Şi de asemenea ,,adevărul care se deschide în operă nu poate fi niciodată confirmat şi dedus din ceea ce ne-am deprins să considerăm a fi real în realitatea sa exclusivă. Realitatea nemijlocită şi care se află la dispoziţia noastră nu poate niciodată să compenseze sau să ţină locul a ceea ce arta ctitoreşte. Ctitorirea este un prea-plin, un dar”.
Încă de la începutul romanului Stevens îşi pune o problemă, în aparenţă nerezolvabilă, şi de primă importanţă pentru el, problema limbajului: tachinarea. Ba mai mult recunoaşte că tachinarea caracteriza cel mai bine relaţia cu stăpânul său: ,,Oricât de jenante ar fi fost acele momente pentru mine, nu aş dori să se înţeleagă că îl învinovăţesc în vreun fel pe domnul Farraday, care nu este nicidecum o persoană răutăcioasă. Într-adevăr, pentru a privi lucrurile dintr-o perspectivă corespunzătoare, ar trebui să arăt că tocmai tachinările de acest gen din partea stăpânului meu au caracterizat în mare măsură relaţiile noastre pe durata acestor luni, deşi trebuie să recunosc că nici acum nu sunt sigur de felul în care s-ar cuveni să reacţionez”.
Heidegger spune foarte bine că ,,a întreba înseamnă a te strădui să croieşti o cale (…) calea este o cale a gândirii”. Şi astfel ajungem la noţiunea de TEXT şi la aceea de producere ca dezlegare a enigmei lui Stevens legată de tachinare.
De asemenea trebuie să subliniem faptul că Rămăşiţele zilei privit ca text, este străbătut şi intră în diverse relaţii cu alte texte. Noi nu ne vom îndrepta atenţia decât asupra a trei dintre aceste texte ce străbat şi se încrucişează permanent în interiorul romanului.
Primul text care străbate Rămăşiţele zilei este Castelul lui Franz Kafka. Dacă în romanul lui Kafka, Castelul şi funcţionarii săi rămân în orizontul misterului, în romanul lui Ishiguro nu facem altceva decât să pătrundem în mintea şi sufletul unui funcţionar al Castelului şi, mai mult, prin intermediul său, să vedem câte ceva din interiorul acestul Castel care e Darlington Hall.
Nu este cu nimic exagerat dacă îl vom numi pe Stevens un funcţionar în sens kafkian. De altfel putem să comparăm la propriu felul de a fi al unui funcţionar de-al Castelului, din romanul lui Kafka, să spunem Barnabas, cu felul de a fi al lui Stevens şi să observăm asemănările. Să vedem cu câtă scrupulozitate, aproape religiozitate, îşi îndeplineşte Barnabas îndatoririle: ,,Ah, aici îmi eşti! zise K fără niciun rost, doar de bucurie că-l vede pe Barnabas. Acesta sări numaidecât în picioare (…) – Am citit scrisoarea, începu K. Ştii ce conţine? – Nu, răspunse Barnabas; dar privirea lui părea să spună mai mult decât vorbele (…) – E vorba şi de tine în scrisoare, şi anume vei fi pus să mijloceşti, din când în când, veşti între mine şi şef, de aceea m-am gândit că s-ar putea să ştii ce conţine. – Mi s-a dat însărcinarea să predau scrisoarea, zise Barnabas, să aştept să o citeşti, şi să duc un răspuns scris sau verbal, dacă vei crede de cuviinţă să-l dai”. Dacă ne gândim şi la secundanţii lui K care nu-l scapă din priviri nici măcar în intimitatea patului, lucrurile sunt şi mai clare. Şi să vedem acum cu cât de mult zel îşi îndeplineşte Stevens datoria: ,,Domnişoara Kenton părea destul de mâhnită. – Tatăl dumneavoastră se simte foarte rău, domnule. L-am chemat pe doctorul Meredith, însă am înţeles că s-ar putea să întârzie puţin. Probabil că m-am arătat oarecum încurcat, căci domnişoara Kenton a continuat. Domnule Stevens, se simte într-adevăr rău. Ar fi bine să veniţi să-l vedeţi. – Nu am timp aproape deloc. Domnii trebuie să se întoarcă în fumoar dintr-o clipă în alta”.
Ambele romane pot fi interpretate ca alegorii pe tema degradării şi alienării omului în societate. Milan Kundera spune un lucru foarte important în Arta romanului: ,,Lumea e procesul degradării valorilor (valori provenind din Evul Mediu), proces care se întinde pe cele patru secole ale epocii moderne şi care este esenţa lor”. Dar nu este vorba doar de o degradare de valori ci şi de o înlocuire a acestora cu unele false şi de iluzionare a omului în acelaşi timp.
Cele două romane demască o falsă valoare ce este astăzi peste tot trâmbiţată sus şi tare: democraţia. Ce este democraţia? Etimologic vorbind, democraţie înseamnă puterea poporului, voinţa poporului. Unde şi când a existat cu adevărat aşa ceva? Nici măcar la greci, pe vremea lui Socrate şi a lui Platon, nu a existat democraţie. Cum ne spune Platon că a fost ucis Socrate? Prin voinţa poporului atenian sau prin voinţa şi influenţa unui grup de indivizi cu interese obscure? Democraţia, peste tot în lume, înseamnă de fapt oligarhie, dar o oligarhie în care li se dă indivizilor iluzia că ei sunt cei ce conduc şi că puterea sau votul lor chiar contează.
Exact acesta este şi raportul pe care îl regăsim şi în Castelul lui Kafka şi în Rămăşiţele zilei al lui Ishiguro. Să dăm exemple concrete. Iată ce ne spune K despre scrisoarea primită de la Castel: ,,Se înfăşură în cergă, se aşeză la masă şi, la lumina unei lumânări, se apucă să mai citească o dată scrisoarea. Aceasta nu avea un ton unitar; pe alocuri i se vorbea ca unui om liber, căruia i se recunoaşte dreptul de a avea o voinţă proprie; aşa era de pildă formula în care i se adresa, aşa era pasajul privitor la dorinţele sale. Existau însă şi pasaje în care era tratat făţiş sau mai voalat, ca un muncitor mărunt, abia luat în seamă de la înălţimea acelui şef; acesta trebuia să-şi dea osteneala ca să nu-l piardă din vedere, iar superiorul lui K era un simplu primar la sat, căruia era chiar dator să-i dea socoteală”.
Şi acum să vedem cum ilustrează Stevens timpurile noastre ,,democratice”: ,,Am impresia că generaţia noastră a observat prima un lucru care scăpase atenţiei tuturor generaţiilor anterioare, anume că, de fapt, marile hotărâri legate de problemele lumii întregi nu se iau în săli publice sau în răstimpul câtorva zile acordate ale unei conferinţe internaţionale, sub privirile publicului şi ale presei. Dimpotrivă, dezbaterile − în care se adoptă decizii fundamentale − au loc în intimitatea şi liniştea marilor case din această ţară. Ceea ce se întâmplă cu atâta pompă în ochii lumii este adeseori concluzia sau simpla ratificare a ceea ce a avut loc timp de săptămâni sau luni de zile între pereţii acestor case. Pentru noi, aşadar, lumea era o roată care se învârtea având în centru case mari, ale căror hotărâri emanau înspre toate celelalte, bogate sau sărace, care se învârteau în jurul lor (…). Se pare că înseamnă impunerea punctului de vedere prin înşelătorie şi manipulare, înseamnă ordonarea priorităţilor pe baza lăcomiei şi a profitului, nu a dorinţei de a vedea cum triumfă în lume bunătatea şi dreptatea”.
Un alt text ce srăbate Rămăşiţele zilei este romanul lui Nabokov Lolita. Atât ideea naratorului necreditabil ce încearcă să-l manipuleze pe cititor cât şi motivul călătoriei pasionale le regăsim în ambele romane. După cum ne spune Humbert: ,,Examinând cele ce urmează, cititorul e rugat să reţină traseul general aşa cum l-am schiţat mai înainte, cu numeroase excursii colaterale, capcane turistice, circuite secundare şi devieri capricioase; precum şi faptul că voiajul nostru n-a fost o indolentă partie de plaisir, ci a reprezentat o încercare teleologică aspră şi contorsionată, a cărei singură raison d’ être a fost menţinerea partenerei într-o dispoziţie acceptabilă de la un sărut la altul’’.
Şi acum să vedem acelaşi procedeu narativ şi în cazul romanului lui Ishiguro: ,,Aşa cum v-aţi putea aştepta, nu am luat deloc în serios sugestia domnului Farraday în după-amiaza aceea, considerând-o drept un nou exemplu al ignoranţei unui gentleman din America faţă de ceea ce se face şi ceea ce nu se face în mod obişnuit în Anglia. Faptul că atitudinea mea faţă de aceeaşi sugestie s-a modificat în zilele următoare – că ideea unei călătorii în West Country a ajuns efectiv să-mi stăpânească gândurile – se datorează, fără îndoială, în mare măsură – la ce bun s-o ascund? – sosirii scrisorii de la domnişoara Kenton, prima după şapte ani (…) Ceea ce vreau să spun este că scrisoarea domnişoarei Kenton s-a aflat la originea unei idei înlănţuite privind unele chestiuni profesionale de aici de la Darlingtom Hall şi aş sublinia că preocuparea pentru probleme absolut identice m-a determinat să mă gândesc din nou la amabila sugestie a stăpânului meu”.
Al treilea text ce străbate Rămăşiţele zilei se manifestă mai ales la nivelul stilului, dar nu numai, ci şi la acela al subiectului pentru că şi romanul lui Ishiguro şi romanul Jonathan Wild al lui Fielding tratează şi ilustrează problema ,,măreţie”. După cum ne spune Fielding: ,,Înţelepţi şi Filosofi, şi-au dat cât mai mult silinţa să confunde ideea de măreţie cu aceea de bunătate, deşi nu există două lucruri mai puţin asemănătoare. Deoarece măreţie înseamnă a aduce tot felul de rele asupra omenirii, pe când bunătate înseamnă a o feri de ele (…) Sperăm că cititorul nu va avea motiv să ne învinovăţească de o asemenea confuzie de idei în rândurile aşternute mai departe; în care, cu toate că vorbim despre faptele unui Om Mare, n-am pomenit nicăieri de vreo scânteie de bunătate, oricât de slabă, dovedită de el”.
Acelaşi stil şi aproape aceeaşi ,,măreţie’’ le întâlnim şi în romanul lui Ishiguro, unde este clară, de asemenea, intenţia parodică. ,,Măreţia’’ pe care Stevens ne-o ilustrează prin tatăl său şi pe care o dovedeşte şi el însuşi în multe rânduri este o etalare a dezumanizării şi a alienării: ,,Şi totuşi, ce înseamnă de fapt această măreţie? Unde o poţi găsi sau în ce poate consta? (…) Şi daţi-mi voie să afirm acum că demnitate se referă în principal la capacitatea majordomului de a nu-şi abandona identitatea profesională (…) Majordomii mari sunt mari în virtutea capacităţii lor de asumare a profesiei până la identificare”.
Ilustrație realizată cu gencraft.