Marian Neguțu
De la ușa blocului până la magazinul nonstop nu este o distanță prea mare. Dacă mergi cât mai aproape de ziduri și apoi pe sub streașina magazinului, nu te uzi rău. De acolo, trebuie să urmărești când se eliberează strada ca să traversezi fără oprire, în diagonală, până la stația de taxiuri.
Carmen Săndulescu trage aer în piept și pornește pe traseul gândit, trăgând după ea un mic geamantan pe roți. Deși aleargă și niciun obstacol nu îi apare în față, ajunge în stație udă leoarcă. Așa îmi trebuie, își spune, ar trebui să fiu atentă cu umbrelele, să nu le mai uit peste tot. Un taximetrist i-a deschis deja ușa.
− Vă ajut eu, doamnă.
Doamna îi mulțumește, respirând greu, apoi se urcă pe bancheta din spate. Un minut mai târziu, taxiul își ocupă locul în traficul aglomerat. Carmen Săndulescu se șterge cu un șervețel pe păr și față, încă gâfâind. Doctorul i-a spus să mai slăbească, dar ea consideră că pentru vârsta ei este cum trebuie. Din oglinda retrovizoare o privesc curios doi ochi căprui. După ce femeia își pune batista în buzunar, taximetristul o întreabă:
− La cât aveți tren?
− La zece și ceva.
− Ajungem bine.
Câteva momente de tăcere, apoi altă întrebare:
− Plecați într-o vacanță sau… mă scuzați că vă întreb, dar știți cum e, să stai toată ziua și să nu zici nimic…. mori de plictiseală.
Carmen Săndulescu studiază pentru un moment chipul bărbatului − mai întâi trăsăturile vizibile din locul în care stă, apoi ce reușește să vadă în oglindă. O față rotundă, bronzată, fără trăsături evidente, ba chiar prea banală, genul de față pe care a doua zi nu o mai recunoști.
− Nu plec în vacanță.
− Ce ploaie, domne’… Era necesară, după atâta uscăciune, dar parcă prea de tot.
Femeia privește bălțile murdare de la marginea bordurilor și pietonii care se feresc ca niște acrobați de valurile provocate de mașini.
− Încălzirea asta globală o să ne distrugă dă tot. Numai nevastă-mea nu crede, zice „eah, prostii”, dar i-am zis, prostii pentru noi, dar pentru ăsta mic nu e prostie, că o să trăiască efectele.
− Unele persoane nu cred până nu văd, spune doamna Săndulescu.
− Ea e prea de tot, nu crede nimic. Nu crede nici ce dă la știri, nici măcar ce îi zic eu. Îi zic că a mers prost azi, îmi zice „eah, a mers…”. Îi zic să nu mai lase băiatul să stea pe consolă când vine de la școală, că îi mănâncă jocurile capu’, zice „eah, îi mănâncă pe naiba”. Oi fi io taximetrist, dar nu sunt ca ăștialalții, am făcut liceu, mă duce capu’, mă interesează ce se întâmplă în jurul meu. Trebuie să știi ce-i pe lumea asta, n-am dreptate, doamnă?
Clienta întoarce privirea spre pe geam și răspunde absentă:
− Da, așa e.
− Păi vedeți, dacă și dumneavoastră ziceți, care aveți o vârstă și păreți educată. Cu ce v-ați ocupat? Presupun că ați ieșit la pensie, nu?
− Nu sunt pensionară. Predau.
− Ah, mă scuzați. La derbedei din ăștia de liceu? întreabă șoferul, indicând cu bărbia un grup de tineri murați, care traversează strada neregulamentar.
− Nu, la universitate.
Bărbatul claxonează, răcnește ceva despre mame proaste, trecere un pic mai încolo, râs de proști, călcat și iarăși despre mame proaste, apoi accelerează, să prindă semaforul, dar prea târziu, frână bruscă. Ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, revine la vocea calmă de mai devreme.
− La universitate ziceți? Și ce predați?
− Lingvistică, istoria limbii…
− Ce interesant! Am fost copil amărât și cam vagabond, dar dacă nu aș avea familie, pe cuvânt că m-aș apuca la vârsta asta de o facultate! Încă n-am patruzeci, nu-i târziu. Istoria limbii ziceți? Cu dacii, romanii… bine, că și romanii tot daci erau.
Carmen Săndulescu zâmbește, dar din oglindă îi răspunde o privire mirată.
− Am văzut eu documentare, am citit și pe net.
− Vă asigur că sunt informații nefondate științific.
− Păi stați să vă explic. Dacii, care au fost cea mai veche populație din Europa, au fondat civilizația asta dunăreană, care s-a… s-a… hai mă, ce faci, dormi? Care s-a împrăștiat peste tot. Și ăilalți, cum le zice, tracii, nu tot daci erau? Și ăia de le-au găsit schelete, de mii și mii de ani, prin peșterile din Oltenia, tot daci erau.
− Acele populații mai vechi n-au nicio legătură dovedită cu dacii, răspunde sec doamna Săndulescu.
− Păi dacă dacii s-au tras din ei nu înseamnă că tot daci erau și ei?
− Și dacă s-ar găsi o legătură genetică sau culturală, nu ar însemna că sunt tot daci. Dacă americanii au rădăcini britanice, îi considerăm pe britanici americani?
Șoferul tace pentru câteva momente, ceea ce îi transmite o stare de neliniște pasagerei. Aoleu, stai să vezi că va continua cu alte argumente tâmpite. Cum de ce ți-e frică nu scapi, bărbatul își reia teoria, cu și mai multă îndârjire. Vorbește despre ciudata preluare a limbii latine de către daci, într-o perioadă de colonizare mai scurtă decât a Marii Britanii, tăblițele de la „Turtucaia”, statui de daci de la Roma, Sfinxul, tuneluri secrete, Zamolxe și Zeus, adică același lucru, daci liberi, cum vă explicați că și ăia s-au romanizat.
În fața unui așa aflux de informații, Carmen Săndulescu ezită. Să îți bați capul cu oameni de genul ăsta este o luptă pierdută din start. Totuși, decide să îi răspundă:
− Domnule, în toată istoria există cazuri de culturi care au fost influențate de alte culturi fără să fie ocupate de acestea. În ce privește religia dacilor și cultura lor, este limpede că erau diferite de cele latine. Anumite cuvinte din limba dacă s-au păstrat, dar foarte puține, pentru că a avut loc romanizarea. Mai toate cuvintele care țin de vocabularul domestic sunt de origine la…
− Da, Gicule. La muncă, ce să fac.
Ce bine! răsuflă ușurată Carmen Săndulescu. Hai că nu mai e mult până la gară!
− … voia nu știu ce piesă, la Obor nu a găsit, la reprezentanță încă nu s-a dus… Că ai tu atelierul, da.
Nu era bine să o ascult pe fiică-mea și să învăț și eu să chem Uberul pe telefon?
− Bine, Gicule, să trăiești, mersi mult. Pa. Da. Pa.
− Mă scuzați, un verișor. Nu zic că nu au fost influențați, dar chiar așa de repede și mult… Dacii au fost popor puternic, dar ne-au băgat în cap alții că suntem proști, că nici istorie nu avem.
Pe un ton ușor iritat, pasagera încearcă să-i explice pe scurt ce este romanizarea și cum s-a produs pe teritoriul de la nord de Dunăre, dar este întreruptă din nou de telefonul șoferului.
− Da dragă. Duc o clientă la gară. Ce să fac? Când? N-ajung, cum să ajung? Păi nu ți-am zis să te ocupi tu? Cum eah, ai zis? Tu ești turcă, nu-nțelegi românește?! Cum nu ți-am zis! Pe cuvânt că vine să îmi iau câmpii. Hai că văd cum fac, plec de la gară direct acolo, dar nu știu dacă ajung, amețito. Ești o amețită! Eah, nu sunt! Ești! Hai că vorbim mai târziu!
Carmen Săndulescu privește afară.
− S-a oprit ploaia. Dar uite că mai vin nori…
Ghinion − șoferul nu e interesat de meteorologie, istoria pare pasiunea lui.
− Dar cum vă explicați că după ce au plecat romanii, ăștia tot latină au vorbit?
Carmen Săndulescu își scoate batista. În mașină e cald, așa că îl roagă pe bărbat să lase un pic un geam, dar acesta refuză, deși e transpirat ca un cal. Are probleme cu urechile.
− Și cum de numai noi vorbim o limbă latină, în toată zona asta?
− Domnule, îmi pare rău, dar nu vreau să mai discut subiectul ăsta cu dumneavoastră, o țineți lungă cu niște pseudoargumente luate de pe internet și e și cald, foarte cald în mașina asta…
Uite gara, în sfârșit, își spune Carmen Săndulescu, dar când privește în oglinda retrovizoare vede un zâmbet superior. Asta o irită la culme.
− 23 de lei, vă rog.
− Repetați niște tâmpenii inventate de comuniști și umflate apoi de semidocți sau nebuni avizi de teorii ale conspirației! spune pasagera, căutând în portofel suma cerută.
− Atunci spuneți, de ce au vorbit dacii tot latină după ce au plecat ă.. ă… romanii? Pentru că daci erau și ăia, vă zic eu! triumfă fața bărbatului, acum întoarsă cu totul spre pasageră.
− Păstrați restul. Eah, erau daci…, rostește Carmen Săndulescu, întinzând banii. Mâna apucă banii, dar fruntea se încruntă, obrajii roșii de căldură se fac vineți, iar gura zâmbitoare acum o secundă se strâmbă și izbucnește:
− La fel ca nevastă-mea! Eah, nu e adevărat! Eah, pe naiba! Eah, eah, eah! Mai sunteți și profesoară! Luați restul, n-am nevoie, nu-mi trebuie! Vai de țara asta!
− Bagajul meu…, tremură vocea doamnei după ce coboară, când vede că șoferul se pregătește să plece.
− Vai de copiii ăștia! Profesoară, auzi! Așa se vorbește? Unde e respectul?! Exact ca nevastă-mea! se răstește șoferul, în timp ce coboară și deschide portbagajul.
Carmen Săndulescu apucă mânerul gemantanului și privește cu ochi mari cum omul se urcă în mașină, pornește motorul continuând să bombăne mânios, și demarează. Femeia se mai șterge o dată cu batista, apoi privește micul ceas de la încheietură. A ajuns bine, chiar devreme. Ia să-și cumpere o umbrelă, s-ar putea să mai plouă azi. Parcă vezi că începe când cobor din tren. Mi s-a mai întâmplat, își spune ea, urcând greoi scările gării.