REXPUBLICA

Mihai Sandu

Murise. Odată cu ea, murise mersul ei, murise zgomotul făcut când cotrobăia prin casă, murise glasul și murise pleoapa sub care degeaba s-ar mai agita ochiul. Murise.
Nici nu mai știa dacă simțise ceva, dacă auzise ceva, dacă percepuse schimbarea ca pe ceva palpabil. Știa doar că murise și că începea să fie întuneric. Și frig.
Din auzite știa că nu aveau să o așeze direct pe masă. O scobiseră cât au putut ajunge și, deși nu o gâdilase prea tare, se întreba acum dacă nu îi va fi dor să-i fie foame. Mai ales pentru vremea colivei îi părea rău că în loc de salivă i se năclăiseră în gură fel de fel de fluide.
Când o luaseră pe sus din pat, crezuse că cineva îi pregătise o petrecere-surpriză. În ceasul morții, ochii păruseră că îi explodează în mii și mii de culori, iar ea își luase zborul și nu știa că pleca pentru totdeauna.
Apoi au adus-o acasă. Aproape că se simțea ca la primul bal, adânc pierdut undeva în tenebrele răvășite ale unor amintiri care se ștergeau încet… Se simțea aranjată, dichisită, chicotea mândră în sinea ei când încerca să își imagineze cum arată.
Și-a spus atunci că va deschide ochii, așa dichisită cum era acum, și că le va face tuturor o surpriză. Își imagina deja voioșia de după. Cum s-ar încinge cu toții în horă, cum ar curge vinul în pahare, cum s-ar îngrămădi băieții să o scoată la dans, să o cuprindă de mijloc și să o facă să râdă cu bancuri vechi și ascunse… Se gândea, însă, că e mai bine să aștepte momentul potrivit. Să îi lase mai întâi să fie cuprinși de dor. Îi era atât de somn, oricum…
Au pus-o cu tot cu patul acela hexagonal pe masă și au început să se adune. Unul plângea, altul suspina, mai departe cineva invita noii-veniți să închine un pahar în cinstea ei. Și peste tot se așternuse un singur miros, ciudat de puternic și de îmbietor, un miros ca de flori arse cu ceară amestecat cu adierea fetidă, dulceagă pe care o emana propriul corp. Cândva, în copilărie, detestase mirosul acela, fugise plângând de el de fiecare dată când o obligaseră cei mari să facă cu mâna la morți. Acum, însă, era mândră de el, îl simțea ca și cum o ținea de mână și făceau împreună planuri pentru surpriza de mai târziu. Ah, cum se vor mai minuna…
Auzea lume vorbind în curte și descoperi că putea pluti printre ei. Oare cum de nu o vedeau?… Se așeza lângă ei și dădea din cap aprobator la fel de fel de amintiri care mai de care mai deșucheate. Nici atunci nu îndrăznise să vorbească, însă. Era păcat să strice surpriza…
Simțise atunci că ceva intrase în încăpere. Știa fără urmă de îndoială că ceva mișcase aerul și mutase cumva gândurile de la povești spre jale. Se făcuse parcă și puțin mai întuneric și parcă mirosul de ceară devenise el însuși mai dulceag. Își aminti de tămâie și zâmbi. Și parcă încet-încet începuse să își miște și buzele și simțea că nu mai poate sta, că a venit momentul să deschidă ochii, să se ridice și să le facă cu mâna la vii. Cum se vor mai minuna…
Și atunci începu… Vocea preotului se distingea clar, mult mai clar decât corul care îi intonase până atunci imnuri și psaltiri aidoma unui zeu păgân. Își amintea unduirea zicerilor bisericești și cumva o mângâia, însă nu acolo, nu pe ea. Îi mângâia sufletul care fugise de lângă ea să ia puțin aer. Pe ea, însă, o umplea de durere, de întristare și suspin. O săgeta și o apăsa cu însăși greutatea pământului…
Când au citit primul stâlp, pleoapele i-au fost acoperite cu clei, și a simțit ochii pierduți pe vecie. Al doilea stâlp i-a ferecat gura și i-a uscat limba spânzurată de cerul gurii. La al treilea, mâinile i-au fost legate pe piept cu lanțuri grele cât pentru toată viața, iar la al patrulea stâlp i-au turnat plumb peste picioare.
Aerul din jur nu mai avea nimic din voioșia pe care o visase. Cerul dispăruse și devenise deja cavou, iar casa căpătase gust de moarte și miros de cruci…
Nu știa dacă era frică ceea ce simțea, căci în sinea ei îi venea să râdă. Oare ceilalți ar fi văzut că râde în hohote? Chiar și așa, cu gura încleștată și mâinile fedeleș, tot s-ar fi mișcat trupul a hohot… Simțea deja întunericul ca pe propriul copil, sau tată, iar cântecele lor bisericești căpătaseră un ecou ca de orgă, răsunând în tandem cu mișcările farfuriei cu colivă și lumânare. Distingea hohotele de plâns mai clar acum, că se obișnuise cu întunericul. Iar lichidul straniu care i se scurgea din ureche făcea ca vocea preotului să sune altfel, pe un ton jos, fără ecou și fără pic de umanitate…
A prins-o teama de picior abia când au ieșit cu ea din curte. Auzea scârțâitul roților, pașii plini de suspine care o urmau și sunetul îndepărtat al unei gropi care se căsca chemând-o. Era ferecată în moarte și o așteptau clopotele…
În biserică a simțit că îi arde tot trupul. Ceara de la lumânările din jur îi atârna de pielea ce începuse să crape, iar carnea moale începuse să asculte slujba înaintea gândului. Simțea undeva sufletul jucându-se cu clopotele și alergând pe tavanul bisericii cu îngeri zidiți între aripi. Vocea preotului îi luase la dans auzul și descântecul rostit îi desăvârșise închisoarea.
Au scos-o dezbrăcată din biserică, cu urme de bici pe corp și găuri de piroane în palme și tălpi. Mirosea a busuioc, a smirnă și tămâie și avea pe mâini zeci de urme de fier încins, de la buzele care își luaseră adio de la ea. Își simțea puritatea ca pe un zid, un zid plin de blesteme care o ferecaseră într-o frică de nemișcare veșnică.
Sărmanii… Mergeau cu capul plecat în urma ei, suspinau obosiți și cu gândul la masa de după și aruncau cu bani pe la colț de stradă. Nu le spusese mereu să strângă orice ban? Pentru ce folos risipa asta? Abia mai târziu avea să afle că banii aceia nu erau pentru ca ea să treacă vămile, ci pentru ca vămile să se închidă în urma ei…
Când a ajuns în cimitir, a simțit miros de flori și zvon de veselie. Răzbătea ceva din străfundul pământului, o forfotă ca pentru un festin împărătesc. Dragii de ei… se pregăteau să o primească, să o reîntâlnească și să depene povești din cine știe câte vieți. Însă îi era atât de somn…
Apoi, brusc, au învelit-o. Și au început să bată cuie și lemn deasupra ei. S-a făcut mai frig și mai întuneric decât își amintise vreodată și auzea suspinele rămânând în urmă, departe, deasupra… A vrut să plângă și să se zbată, însă stâlpii se prăbușiseră peste ea, iar cuiele deveniseră mii… Pământul curgea peste lemn, întunericul devenise parte din ea, iar forfota din jur era tot mai aproape, sute de viermi așteptând cu răbdare să se înfrupte la festin… Era liniște, era întuneric și gândul i se lovea de scânduri…
Și… lumina?