Theodor Silvan
Cele două pisici se uitau atent una la alta. Nu mișcau nici măcar un mușchi, doar se fixau ochi în ochi. Încordarea din privirea lor era aproape palpabilă.
– Nu mai pot!
– Haideee… știu că poți…
– Nu mai pot așa! Nu mai pot!
– Știu… Dar, haideee…
– Nu auzi că nu mai pot! Corpul meu zice nucu toți porii.
– Daaar… ai promis că mergem…
– Nici măcar nu știm unde mergem. Orbecăim de jumătate de zi fără să ajungem nicăieri.
– Ăsta e și farmecul. Mergem când la dreapta, când la stânga, când în cerc. E imposibil să nu ajungem la destinație.
– Nici nu știm care e destinația!
– Când o să ajungem, o să o recunoaștem negreșit.
– Prea des ajungem în aceleași locuri și nu găsim nimic interesant. Aceleași fețe posomorâte, aceleași case gri, aceleași alei prăfuite, aceleași… aceleași… Nu mai pot!
– Nu ai deloc imaginație… Tu vezi case gri, eu văd fericirea din case… Tu vezi fețe posomorâte, eu văd iubirea din priviri… Tu vezi alei prăfuite, eu văd oportunități…
– Am sau nu am imaginație, corpul și mintea mi-au obosit de atâta căutat zadarnic. Nu mai pot…
– Haideee… doar câțiva pași și poate ajungem…
– Chiar contează așa mult să ajungem acolo?
– Daaa… contează…
– Pentru cine? Pentru tine? Pentru mine? Pentru drumul prăfuit?
– Pentru zilele bune și zilele rele petrecute împreună… pentru pașii lăsați în urmă… pentru firul atemporal dumnezeiesc…
– Pentru un dumnezeu ascuns sub praful pașilor noștri?
– Șșșșș… poate te aude și ne ascunde destinația…
– Sau poate face o minune și nu mă mai târăști alandala pe străzi. Nu înțelegi că nu mai pot?
– Daaar… ai promis că mergi cu mine să o căutăm…
– Știu, știu… dar… nu mai pot…
– Daaar… ai promis…
– Bine, bine… Hai să mai mergem puțin… Poate avem noroc de data asta…
Cei doi adolescenți și-au continuat drumul, iar cele două pisici tot încremenite au rămas, parcă contemplând discuția ce tocmai se trecuse.
Lasă un răspuns