Rexpublica nr. 3 (2023)
HOMO SOLITUM
1
îmbătați de vin și floarea cărnii albe
suntem
încă mai suntem
existența este un dar
iar ceea ce rămâne e cenușa
cenușă scuturată pe pământ
ceva s-a schimbat de la o săptămână la alta
de la o zi la alta timpul se prăbușește
nervurile speranțelor se despart se izolează
și o viață întreagă curge prin fiecare
o primăvară rece inertă
topește gutuii în floare
și un iepure roșu ca focul
oprește nopțile la jumătate
bărbatul trece prin cealaltă jumătate
istovindu-și inima în întunecimea roșie
tăinuitoare a nopții
cuvintele se ridică în două picioare
cad tăcute agonizează din când în când
și orice poveste supraviețuiește numai
dacă personajele ies din zona de siguranță
își asumă cuvintele mature care încep prin a nu minți
2
n-a sosit oare timpul să inaugurăm
să adulmecăm fructul decojit
al dragostei pierdute în frică?
vreau să-mi șoptești la ureche ce simți
dacă ești sătul sau obosit
câtă dragoste e și câtă iluzie
dacă putem tăia realitatea în felii
să-mi fii mai aproape decât cămașa
mirosind a rășini și dorință strigată-n zadar
să te ademensc cu arome rătăcitoare
din grădina dragostei cu arbori luminoși
să mă ademenești cu bătăile inimii
și cuvintele tulburate ale iubirii
să ne absorbim prin milioane de pori
căutând chemând recâștigând
sâmburii de argint ce cad peste timp
și literele toate unindu-se în grămezi
din care ne-am scris numele
vino mai aproape peste spațiul pustiu tăcut
vino și ascultă ce simt ce știu
ridică frontiera zidului
de care se lovesc inimile mele
3
instantanee este doar imaginația
pentru că în împărăția ei
distanța timpul nu contează
între buna dimineață și noaptea cea lungă
nu crește nimic niciun gest nicio vorbă
din inima omului nu mai răzbește nimic
un zeu nătâng ascultă cum crește iarba
așteptând să adoarmă și să transfigureze
să împace sufletele
ori să uite cele întâmplate
în atât de trecătoarea și înșelătoarea
împărăție a oamenilor
iubirea pătimasă dintre iarbă și lumină
capătă formă și adâncime
doar acolo se mai agită emoții
la etajul opt pe balcon
la plus treizeci de grade mi-e frig
soarele nu poate să mă încălzească
razele lui sunt cuțite ascuțite
care mi se înșurubează în stomac
fără să alunece înapoi
în apele cerului de vară
scurgerea sângelui e aproape perfectă
ca zeama din miezul roșu de pepene
sau ca roua de pe buzele tale
închise peste cuvinte peste sentimente
tu hrănește-te cu sucul lui fierbinte
în orele bucuriei tale ca apa de botez să-ți fie
și înfășoară-te în mantia tăcerii
până se va confunda cu tine însuți
4
ca într-un dans te apropii de un străin
până când acesta devine o parte din tine
în poezie ești deja străinul limbajul
te apropii.
poate ca la dans tu ești celălalt
tu ești mereu celălalt
o parte din mine e făcută din cuvinte
din șoapte care mă îmbracă
foșnesc atunci când trec strada
iar dacă ceva mă rănește
ele încep să se dezmorțească
înțelesul lor amăgitor prinde a curge
lovindu-se de pietrele pavajului
bătucite de tălpile cu cinci degete
ale tuturor trecătorilor trufași
retrași acum într-o prudență mută
cu ce-aș putea compara trecerea lor?
poate doar cu o frânghie
care se desfășoară amețitor terminându-se brusc
ca orice altceva care are început și sfârșit
5
după ce mi-a ciugulit inima
însuși regele vultur m-a chemat
să construim un palat în văzduh
am încercat să nu mai visez
să nu mai pescuiesc luna
din adâncul întunecat al apelor
cântărind fiecare dintre tăceri
să-ți spun câteva lucruri care
ascund limfa unei frici tăinuite
care m-a însoțit în peregrinările mele
dragostea singurătatea neliniștea
viața și-au risipit într-un somn rece
substanța umflând râurile
care au început să se tulbure să geamă
sub greutatea nămolurilor vegetale
curgând noapte după noapte
pe sub paturile noastre
amestecându-se cu insomniile
am vrut să te îndepărtez de mine
cu toate amintirile din sânge
cu toate suspinele din orgoliu
înălțându-se pe măsură ce cobora soarele
transformând cerul într-o cicatrice roșie
în timp ce tu lipseai în timp ce umblai
pe unde-ai fost fericit altădată
6
slavă cercului!
o nerodnicul mers în cerc
negrăbitul dans care ne duce nicăieri
ne învârtim în cerc
întorcându-ne din când în când
câțiva centimetri înapoi
sentimentul familiar de déjà vu
grația unui dans al umbrelor tăcute
o rupere de punți un refuz delicat
ca o macetă tăind o păpădie
într-un oarecare colț de lume
speranța se înlănțuie de oase
și luptă luptă cu disperare
se lipește de tine ca un câine bătut
într-o astfel de noapte stau pe balcon
fumez țigări cu filtru și scriu
poate doar tristețea vorbește cu glasul meu
și sperie un pescăruș care se cabrează spre cer
înghițit fiind de pasiunea severă a culmilor
dar pasiunea nu înseamnă optimism
poartă în ea luna de aur întunericul frica
născute din pulberea uscată a așteptării
o altă tăcere crește și crește înfiorător și misterios
vine spre mine mult prea devreme
și-mi sparge inima în fragmente vii transparente
în copilărie stăteam afară pe scări
când îmi era frică de întuneric
și priveam cerul înstelat
când îmi era cel mai greu
mergeam în livadă și mă regăseam pe mine
acum mergem în cerc împiedicându-ne
fiecare ridicând frontiera zidului său
în căutarea de-a ne găsi pe noi înșine
eu pe o parte tu pe cealaltă
și-ntre noi cerul înstelat amintindu-ne
pe cei câțiva morți care-au fost fericiți.
7
există oare un mod în care
să acceptăm direct adevărul
și să ne întoarcem la realitate?
nu se întâmplă nimic tu taci
tăcerea se desface în valuri fosforescente
timpul zadarnic îmi ia viața oră cu oră
visele și lumea lor de imagini sfărâmate se duc de râpă
dincolo de noi și între noi spațiul e un cer neguros
o stea se prăbușește și se transformă într-un diamant uriaș
câmpul intuiției neexplorat e un pământ fără densitate
deasupra noastră doar secera lunii e adevărată
clipa aceasta cu muzica tăcută a tot ce nu vedem și nu auzim
și fiindcă nu te pot întâlni pe tine cel de odinioară cel care a trăit
chiar m-a iubit într-un dosnic ungher al sufletului
mă vei pierde
ceva s-a schimbat n-am aer n-am trup
nu-mi pot aduce aminte cine eram ce simțeam
văd dincolo de faptele mele ireale dincolo de răbdare
motive multiplicate – cuțite care lovesc
lovesc în inimă în creieri pământul se rotește
polii se schimbă tu erai trup carne și oase erai lumină
nu ești nimic într-o noapte te voi întâlni într-un alt vis
ce se sfârâmă dacă-l ating
o pasăre cu limba tăiată cântă și-mi bea sângele
îmi umple așteptarea ucide noaptea fără timp
dincolo de mine însămi stau singură
înfășurată în pletele căii lactee ca-ntr-o placentă ermetică
trebuie să fiu puternică trebuie să respir
sunt ploaia torențială de iunie sunt furia dintr-un roi de albine
lumina e umbră dimineața invizibilul devine vizibil
pe stradă trece un cal alb și mă întreabă de tine
nu știu ce să-i răspund tu taci nu te cunosc
eu vorbesc cu umbra mea tu nu îmi auzi gândurile
răspunzi cu o monosilabă galbenă
și fiindcă viața ne cere mai multă viață
mă vei pierde