Laurențiu Ganea
Ani în urmă, unul dintre profesorii mei de compoziție (devenit ulterior bun și de încredere prieten) ne spunea că istoria muzicii este istoria disonanței. Și are dreptate, pentru că noțiunea de disonanță – și de consonanță – s’a modificat de la o epocă, de la o perioadă la alta.
Să definim disonanța exclusiv din punct de vedere armonic (indiferent de perioadă) ori să ne permitem a’i accepta și sensul de netradițional? Oricum am face’o, tot va trebui să luăm în calcul receptorul, publicul căruia îi este adresată opera de artă.
Să lăsăm largi băierile traistei și să dăm frâu liber nu doar imaginației, procedeelor ci și tehnicii mai mult ori mai puțin moderne, lăsând’o să se domnească nestingherită peste procesul compoziției? Părerea mea este că nu se poate aplica oricând, oricum și mai ales oricărei forme de artă un tip de libertate complet necenzurată de către om, cel care să fie decidentul.
Interpretul are oricum un anumit tip de libertate în ceea ce privește interpretarea unei bucăți muzicale. Comunicarea cu compozitorul este, în cazul în care se poate, necesară – ori de dorit. În unele tipuri de muzică există momente improvizatorice cu o libertate mai mică ori mai mare (în jazz, de pildă, dar și acolo există unele reguli ce trebuie urmate).
De’a lungul vremurilor, progresul tehnic a fost de mare ajutor în ceea ce privește evoluția instrumentelor și a tehnicii interpretative, și mă refer la muzica din cultura majoră (spre a nu utiliza expresii precum muzică de factură cultă). S’au stabilit diverse forme structurale și, până la un punct, putem lăsa o libertate în ceea ce privește cadrul formal ori combinații între diverse forme. Dacă discutăm, însă, de muzici de tip inițiatic, acolo ce tip de libertate putem avea? Ce ne este îngăduit a propune? Ori în stil? Firește că se poate compune și azi à la manière de… este și aceasta un tip de libertate, de inovație. Deși trăim, de ceva timp, într’o perioadă de pulverizare a stilurilor. Sub un tipar formal (de tip clasic, să zicem) foarte „cuminte” se pot crea opere utilizând limbaje de avangardă (ce o mai fi astăzi avan-garda…) În timp, a existat de multicel colaborarea om-mașină (diverse instrumente, orga bunăoară), așa că nimic nou.
Utilizarea noului ca spargere a tiparelor a fost utilizată deja, iar Ludwig van Beethoven a fost un inovator mai mare decât se pot aștepta mulți, astăzi. Dimensiunea aparatului orchestral s’a modificat și ea – să facem numai diferența între o orchestră tip baroc și aparatul orchestral de tip romantic, mult mai mare, ori cel utilizat la unele creații contemporane. Discutând de compoziții, să menționăm și noutatea din lucrări precum „Simfonia fantastică” (tot vorbeam de romantism), în care Berlioz aduce, în unele momente, o melodie „lumească”, un vals (pe care îl va prezenta în moduri diferite, opuse uneori). Ori noutățile aduse de Igor Stravinski în muzica baletului „Sacre du Printemps”, lucrare care, prin violența ritmică ori prin utilizarea unor registre neobișnuite, a unor acorduri mult mai complexe a dus la unul dintre marile scandaluri din lumea muzicii, după premiera baletului la Paris, în 1913. În ceea ce privește pătrunderea în profunzimile sunetului cu ajutorul mașinii, nu este nimic nou, datează de zeci bune de ani. Și nu vorbim aici de muzicile ambientale, ci de muzică electronică de tip profesionist, realizată după asimilarea de cunoștințe și de experiență.
Dupa modelul temperat (de ascultat „Das Wohltemperierte Klavier”, à propos de noutate la momentul acela) octava se divide în douăsprezece semitonuri egale, iar acest lucru a dus la creații monumentale în creația universală, fără doar și poate. Octava poate fi divizată și în intervale mai mici, iar sonoritățile astfel existente datează de sute ori, mai bine spus, de mii de ani.
Da, sunetul poate fi creat în laborator, modificat în diverșii săi parametri în anumite tipuri de muzică actuală. Microintervalele se află utilizate de foarte mult timp în creațiile extraeuropene, în folclorul străvechi, în anumite muzici rituale ori inițiatice, în muzica psaltică, bizantină, în muzica indiană… În muzica indiană, octava este divizată în douăzeci și două sruti, față de cele douăsprezece semitonuri din muzica occidentală de tip clasic, ceea ce dă naștere unor creații de o mare bogăție cromatică, vorbind doar de melodie, de exemplu, dar se pot lua și alți parametri în discuție, iar ceea ce pare monotonie este departe de a fi așa ceva, iar noutatea căutată în acest sens nu prea mai este noutate. Monotonia îi apare astfel doar urechii neexersate ori mult prea obișnuite cu anumite stiluri numai.
Unele segmente ale culturii, ale vieții, trebuie ferite de inovație, trebuie protejate. Ele se află în lume drept adevărați piloni, coloane de sprijin, realizări parte a unor matrici stilistice, spre a’l aminti pe Lucian Blaga.
Ca și în pictură ori în alte arte, și în muzică au existat creatori,de geniu unii, care au negat tradiția și au deschis drumuri noi. Pentru a nega ceva trebuie să știi ce dorești să negi, să cunoști, altfel devii un fel de Gică-contra din care am tot găsit în ultimul timp în diverse zone ale societății, fără a’i căuta.
Iată, deci, tipuri de disonanțe-inovații la timpul lor, fie că vorbim de Bach cu „Das Wohltemperierte Klavier” BWV 846-893 ori „Die Kunst der Fuge” BWV 1080 (à propos, ca inovație… cărui ori căror instrumente i’a fost dedicată această lucrare?), că vorbim de Beethoven, de Berlioz, de influențele preluate de către acesta din valsurile epocii ori de influențele din jazz din muzica lui Ravel ori a lui Debussy, de influențele arhaice din muzica lui Stravinski, ale lui Enescu, Bartok și a multor alți (printre care m’oi număra și eu, poate). Să îl amintim și pe John Cage cu lucrarea sa 4’33” pentru pian, ori cu lucrarea „As Slow As Possible” (care are vaiante care durează între șapte minute și șase sute treizeci și nouă de ani (fiind în desfășurare această interpretare, iar fiecare acord se schimbă la circa doi ani), prin anul 2600 va fi finalizată prezentarea… și totuși, cel care rânduiește lucrurile este compozitorul, împreună cu interpretul și, uneori, cu publicul. Libertatea se lasă interpretului ori interpreților, iar nu mașinii. Aleatorismul dă libertatea omului-interpret nu unui așa-zis computer compozitor. Un algoritm poate furniza diverse variante posibile de înșiruiri de sunete care pot suna cuminte, corect din puncte de vedere al regulilor ori chiar stilistic, dar lucrării îi lipsește sufletul, sudoarea creației, experiența ori atingerea de geniu (putem a’i spune atingerea îngerului). „Cât de Artă” este o pagină furnizată astfel? Mai putem vorbi aici de disonanțe drept factor „pozitiv-perturbator” ori doar de o acțiune de suprafață, superficială?
Nu aduc defel vreun elogiu celor care se opun Noului, am auzit destule păreri prin care muzica de calitate (ori arta, în genere) s’a oprit la Beethoven ori, cel mult, la impresioniști. După sfatul lui Enescu, respect și cultiv Tradiția interesat fiind permanent de ceea ce este Nou. Nou, dar și de valoare.
Nu agreez nici părerile celor care consideră că trebuie să treacă vreo sută de ani spre a’i fi recunoscută valoarea unei lucrări (care ar aparține oricărei arte).
După cum Artistul trebuie să viseze, tot așa și publicul trebuie să fie interesat, să participe la actul creator, să împărtășească Visul.
Visul nu trebuie să dispară, dar Omul Îmbunătățit, Omul Nou să fie îmbunătățit din punct de vedere moral, așa cum se cerea din Antichitate. Un Parsifal, un Tamino… prin Artă, omul poate fi purificat, poate deveni Om. Omul ce s’a visat.
Că tot vorbeam de vise… înțeleptul Zhuang Zhou (numit și Zhuangzi) scria, în urmă cu peste două milenii și jumătate, că într’o zi adormise și s’a visat fluture. Iar când s’a trezit, nu mai știa dacă era Zhuangzi care s’a visat fluture ori era un fluture care se visează Zhuangzi.
Voi lăsa daoismul și pe Zhuangzi pe pajiștea lor pe care curge o apă, voi lăsa (și mă voi lăsa) să colaborez uneori cu mașina, dar mai mult cu matematica, vom ști că Artistul adevărat va fi să fie, ca și’n vremuri de’odinioară, însoțit de Știință, de Experiență, de Intuiție, de Suflet…
Să lăsăm liber pe Icar să se înalțe spre Soare, purtat de aripi trainice, nu de ceară, dublate și de aripile fluturelui din visul lui Zhuangzi.
8 iulie 2025, ora 5.
Text scris, inițial, cu un stilou Pelikan pe pagini de hârtie.
(grafia aparție autorului)