Cătălina Hașotti
Înainte cu o zi de Anul Nou, după o perioadă de timp în care nu se mai văzuseră și nu mai comunicaseră în niciun fel prin telefon, nici pe rețele de socializare, Ștefan a sunat la ușa Anei. Când a deschis, neștiind cine este, Anei i s-au înmuiat puțin picioarele. Avea un cadou pentru ea și avea chef de vorbă, părea chiar optimist. Îi mărturisi că nu are nevoie de niciun tratament, că și-a revenit, că i-a fost dor de ea. Ana era puțin descumpănită. El îi vorbea cuprins de bucuria revederii:
− Ne va visa iubind ziua ce vine, care va fi prima a anului următor. Tu trebuie să crezi întotdeauna că eu sunt singurul care o să te sporească pentru că în mine sunt o mie de oameni care te iubesc și chiar te implor să fii aproape de mine. Vreau să te adulmec în toiul neliniștii tale. Știu că până acum m-ai ținut la distanță ca eu să îmi dau seama că am nevoie de tine. Da, într-adevăr, vreau să trăim împreună și tu știi bine că noi nu putem să ne despărțim. Eu am vrut să rup tăcerea, dar tu mi-ai blocat telefonul. M-ai cam lăsat singur, puișor, dar tu știi că cea mai dulce femeie din lume ești tu. Nu băutura mea e de vină pentru supărarea ta, asta știu sigur.
− De ce-mi dai puteri pe care nu le am? Aș fi vrut măcar o dată să mă întrebi dacă îmi este și mie greu, ori dacă am nevoie de ceva.
− Nu te-am ajutat cu nimic. Eu eram doar îndrăgostit de tine. Dar să știi că aș face orice pentru tine.
− Orice?
− Vreau să fim acum la Masa Tăcerii. Să stăm acolo în poziție de stele răstignite și să tăifăsuim cu emoție. Tu n-ai vrea tot așa?
Ana nu mai voia, ca altădată, să se lase prinsă în vraja vorbelor lui. Nu mai avusese până la el pe nimeni care să-i vorbească așa. Nu, nu-i băut, când bea are altă voce și nu-mi spune vorbe frumoase. E doar emoționat și încearcă să-și ascundă emoția prin torente de cuvinte. Ori poate e altceva cu el. Cine știe? Dar parcă sunt doar vorbe poleite și îndulcite. Ce se întâmplă cu-adevărat e mai amar.
Îi răspunse domol ultimei lui întrebări și oarecum ironic:
− Da, sigur. Vom sta acolo ca niște stele răstignite, dar altădată. Deocamdată suntem aici. Cât am stat despărțiți atâtea săptămâni, am vorbit mereu cu mama ta la telefon. Da, eram supărată pe tine, dar încă îmi păsa de tine. Știai că-i telefonam mamei tale?
− Da, mi-a spus. Tocmai de aceea am îndrăznit să vin la tine în ultima zi a anului. Și-aș vrea să petrecem noaptea asta împreună, e doar noaptea anului. Asta doar dacă n-ai altceva în plan.
− Nu, n-am nimic aranjat. Chiar mă gândeam că va fi a treia noapte dintre ani când voi petrece singură. De-abia mă obișnuisem.
− Ar fi bine să te dezobișnuiești. Cât s-o fi făcut ceasul? Eu mă duc acasă la mine să îmbrac niște haine festive și mă-ntorc. Când să ajung înapoi și ce s-aduc?”
− Vino pe la nouă. Nu lua nimic. Am eu câte ceva.
− Nici măcar șampania?
− Bine, dar doar șampania.
Ștefan o îmbrățișă și o sărută duios. Ana s-a lăsat prinsă și sărutată și s-a simțit ca în prima lor noapte petrecută împreună. Fusese cu mai bine de-un an în urmă, când credea că-l va putea face fericit alături de ea. Când beția lui era din dragoste.
După plecarea lui se rugă în gând ca el să fie bine de-acum încolo, că așa le va fi bine la amândoi. Mama lui, cu care de multe ori împărțea cotcodăceala grijilor ei față de Ștefan, îi spunea la telefon că în ultima vreme nu l-a simțit deloc băut când l-a văzut ori când a vorbit cu el pe mobil.
Se uită la ceas. Era nouă și douăzeci. Se gândi că e aglomerație pe șosele, ori întârzie autobuzul, ori nu a găsit vreun taxi, era doar seara de Anul Nou. Și-a mai găsit de lucru, a dat drumul la televizor, a mai aranjat niște farfurii, s-a mai uitat la ceas pentru a nu știu câta oară. Era deja 11 noaptea și era convinsă că el n-o să mai vină, că ăsta a fost modul lui de a se răzbuna că l-a părăsit. Nu voia să-i telefoneze pentru că știa aproape sigur că așa fusese jocul lui. Nu-i mai trebuia altă umilință. A mâncat câte ceva singură și tristă. Șampanie nu avea, dar și dacă ar fi avut, ce să sărbătorească?
Trecuse de mult de miezul nopții. Auzi mobilul. Era Ștefan. Ana îl rugase, când i-a spus că se va întoarce seara, să-și deblocheze singur numărul de pe telefonul ei. S-a repezit la mobil. Îi spuse că-i pare rău că i-a promis că vine și nu s-a ținut de promisiune. Și-ar fi dorit mult să fie cu ea, dar era la Spitalul de Urgențe. Inima Anei tresări.
− Cum de ești acolo?
− Am căzut pentru că mi-am pierdut cunoștința și m-am lovit la cap și la nas. M-au adus o fată și-un băiat cu mașina, mi s-a spus. Acum mi-am mai revenit, dar o să-mi facă niște investigații. Și mi-au zis că dacă e caz de internare, nu mă internează aici, la Spitalul Județean, că nu mai sunt locuri. Toată lumea cade și se lovește la cap, cu gheața asta de pe drumuri. Or să mă ducă în altă parte, nu știu unde încă.
− Bine, când afli mă suni, da?
A sunat-o la șase dimineața. I-a spus că este la spitalul ORL, că se lovise și la nas destul de rău. CT-ul ieșise bine, spunea el. Ana răsuflă ușurată. Bine că nu avea nimic grav la cap. Era buimăcită că fusese trezită din somn după ce de-abia ațipise, dar măcar se liniștise.
L-a vizitat la spital. L-a întrebat cum de-a amețit și-a căzut. I-a spus că era ceva de la urechea internă, probabil. A doua oară când l-a vizitat era și medicul lui la cabinet, fiind de gardă. A preferat să vorbească mai întâi cu el. Când l-a întrebat dacă Ștefan are ceva la urechea internă și dacă este grav, medicul i-a spus că vertijul fusese din cauza unei doze mari de alcool, combinată cu o oboseală cronică.
− Păcat, concluzionă doctorul. Am stat de vorbă mai mult cu el, n-am discutat numai despre problemele lui medicale, ci și despre artă, literatură în special. Mi se pare un om deosebit de inteligent și cultivat. Sunteți iubita lui? De soție mi-a spus că a divorțat. Dar parcă mi-a zis că nici iubită nu are, că trăiește singur.
− Sunt… o prietenă, vreau să-l ajut cumva.
− Aveți o misiune grea. E greu să salvezi un om de calibrul lui care nu vrea să se salveze ori să se dea pe mâna altora care să încerce să facă ceva pentru el, deși aparent nu lasă impresia asta.
− Domnule doctor, eu și mama lui de multă vreme îi spunem să meargă într-un sanatoriu. Dar el când ne promite că da, merge, când se răzgândește, asigurându-ne că este destul de puternic încât să renunțe și singur la băutură. Câteodată reușește, dar pentru scurte perioade de timp. Asta-i marea problemă, că refuză, zice că n-are încredere în medici. Acum s-a internat că și-a pierdut cunoștința.
− Este ce v-am spus și eu. Mai vedem ce putem face. Veniți cu el la control peste-o săptămână.
Ștefan a ieșit a doua zi din spital. Timp de șase zile au vorbit doar la telefon, avea o voce normală, vorbea mai ales despre un eseu ce-l scrisese recent și cu care el voia să participe la un concurs în urma căruia dacă l-ar fi câștigat ar fi primit niște bani.
Înainte cu o zi de controlul medical au stabilit prin telefon întâlnirea. Ana urma să se învoiască de la serviciu pentru ca să se întâlnească cu el la ora unsprezece și jumătate la medicul ORL-ist. El i-a spus că va veni negreșit.
După ce-a închis, Ana iar a avut îndoieli. Vocea lui de data asta fusese „vocea de alcool”, pe care numai ea și cu mama lui i-o recunoșteau.
Era deja ora 12. Niciun telefon de la Ștefan. Îl închisese. A tot insistat preț de o oră, când oricum medicul își terminase orele de consulații. Mobilul i-a fost închis până după-amiază, când a sunat-o și vorbea iar cu voce schimbată.
− De ce n-ai venit, Ștefane? Iar te-am așteptat degeaba.
− Iaaartă-mă, am aaadormit și telefonul mi s-a descărcat. Haaai, iaaartă-mă, dă-l încooolo de control și dă-i încooolo de medici. Noooi când ne maaai vedem, cââând te faci tuuu mare? Haaai, nu vii pe la miiine? Și iaaa aminteee, eu sunt siiingurul care te iubeeește, căruia îi paaasă de tine. Druuumul spre cer e luuung, aaasta s-o știi.
Închise telefonul să nu-l mai audă. Îi tremurau mâinile și tot căuta în setări să vadă cum să-l blocheze, dar era prea tulburată ca să se descurce.