Rexpublica nr. 6 (2024)
După soare
nici nu mai știi încotro te duc pașii
ți s-au tăiat picioarele…
mai mult de emoție
Ești o făptură fără picioare
care crede că mai poate păși cu oarece eleganță
Matematic
asta se întâmplă o singură dată
și numai dacă îmbraci o haină fosforescentă
Parcurile se umplu cu flori și cu statui inocente
străzile te îndeamnă să gonești după vise
iar fântânile își ating circular lama apei
ca nu cumva
să uiți că veșnicia nu-i o-nchisoare
Părul cald
plutește peste nimburile moi ale norilor
și-ți pare că ai umbletul nepăsător
al unei păsări de aer
Privind după soare, joci același joc
al lui Icar
însă numai pentru câteva clipe
Tot ce-i neguros
o să se-ntâmple puțin mai târziu
atunci îți vei da haina jos
și nu vei mai tânji după nicio trădare
Toate anotimpurile
în somn
orașul mi-a intrat drept în casă
Simt miros de moloz
și de țigară strivită sub talpă
Oricum
la cinci dimineața
lumea reală e-n ceață
cheia de la intrare leagă patiseria din colț
de mâna mea stângă
Omul negru privește vitrina
mă observă prin geam cât de ușor reușesc
să mă strecor prin ușile rabatante
să-mi iau o cafea
O persoană ca mine
se poate declara cât de cât fericită
dacă mai găsește pe stradă o floare
Omul negru stă cu mâinile-n sân
iar la semafor
se schimbă din minut în minut
doar o culoare
Despre
Despre oameni
drumuri şi locuri
Știrile de seară niciodată bune
vorbesc pe limba disperării
de fapt pun început pentru
acea boală mortală numită frică
Sunt timpuri fără vertebre
întinse înafară
la nesfârşit şi pentru totdeauna
fotografia noastră frumoasă
în care purtăm broşe
rotunjite sub formă de inimă
acum e întoarsă cu fața către perete
Peretele e doar unul dintre cei patru
ce desenează
o carceră
Început
duc în spate
cenușa fină a nopții
ce se scutură și se pierde în valuri
cum
s-ar pierde o notă joasă pe clape
Deasupra
cerul e un lighean negru plin cu boabe de sare
Clădesc un castel din scoici albe
alge brune și crabi pe jumătate morți
sau doar morți
Sub forța ce dezghioacă lent miezul pietrelor
e mâna unui titan
ce clădește și-apoi iar dărâmă
Aerul devine mai brun și mai rece
timpul scarmănă firul de lână
până ce reușește
să înconjoare o zare
Îmi frec tălpile de nisip
să simt fiecare grăunte
cum atinge țărmul prefăcându-se-n lavă
Strâng cât încape în pumn
pielea sfârâie
Scuip ca să se prindă mai iute
mortarul
Ploaia
lux de fotoni
plin de sori
Un fel de hoț iscusit
un fel de zbor
de la streașină
un fel de plânset
al cerului
un fel de coș plin cu nori
un fel de ram cu florile ca niște
pete de sânge
jertfa privighetorii
flutură în dansul despovărat
al copacului
Ochi fără pată
în dreapta se-ncheagă un spațiu
fără contur
în care se îngrămădesc cărămizi mici
cât palma
Umbra mi-apropie pleoapele
dar strâns de tot le lipește lumina
Caut
o umbrelă fără armătură
gata oricând să mi se lipească de piele
și să devină una cu mine
Respir sacadat
aerul rămâne suspendat
în vârful arborelui de cafea
prin care îmi trag sevele
În stânga
răsare un arbore de mătase
ce prinde-ntre ramuri
aerul fără contur
Am avut un vis cât o viață
Totul se repetă
ce trebuie?
în viața asta
pământească
nu trebuie
este recomandat
să știi câteva reguli
puține
și nici atât…
Vom învăța
repede
că totul se întâmplă
și apoi totul se repetă
doar
ca să putem umple
golul
La o cafea
nostagia e o insectă imensă cu antenele lungi
a măturat dis de dimineață trotuarul
a intrat pe la prânz în măcelărie
cocoțăndu-se pe un raft și apoi
a așteptat liniștită
va fi mâncată sau va mânca
Așadar, gata, am decis
dacă poate ea, pot şi eu
Îmi beau mai departe cafeaua
alergând cu lingurița după cubul de zahăr
ce desenează când o părere de rău
când o părere de bine
o adevărată ruletă rusească
am spart serviciul de cafea albăstrui
și am cumpărat un pahar din plastic
banal
Îmi încălzeşte palma
nu inima
Prezență
calc peste desenul dungat al unui scut
fără sabie
în biserica iluziilor
Nu știu să provoc haosul pentru că
nu am experimentat până la capăt uitarea
Cicatricea din plexul solar
deapănă îndelung firul vieții
are gust de cireșe amare
Apăs palmele până când simt durerea
pulsând pe sub degete
Probabil cineva e prezent
cineva e acolo
gata să intre pe furiș în adăposturile
inimii
Amețită de tăriile ca de alcool
ale cerului
aștept să îmi eliberezi brațele
din bandajul de lemn
de Icar răstignit
Cel mai frumos poem
scriu
până nimic nu se mai poate adăuga
scriu până când din lacrima noastră
se ridică un eșafod desfrunzit
scriu într-o limbă necunoscută
pe care
la început n-o înțeleg nici măcar eu
dar pe care o să o învățăm curând împreună
scriu până adun flăcări sub buricele degetelor
ele ard ca și când ar fi vorba despre o țară pierdută
și despre grandioasa ei epopee
Scrisul îmi domolește arșița
și îmi împroașcă stropi reci pe frunte
câteva cuvinte precise îmi călăuzesc apoi mâna
se așază la locul predestinat
ce tot țese covorul iluziei