REXPUBLICA

IARNĂ ABSENTĂ/ Poeme

Călătorie amânată/

parcă
aș fi încă prinsă de balustrada balconului
privind în jos trecătorii
Tot aceeași, tot eu, cu râsul meu neglijent

îmi luam adio de la vrăbii
și fluturam mâna
moale precum o batistă

Eu sunt și aceea care se uită
spre fereastra de la etajul al treilea
cea cu pervaz scorojit, verde pal
în lemnul căruia palpită
sutele de secrete naive

zăresc pe după dungile de lumină ale ferestrei
pe copilul firav
care se putea furișa pe nevăzute până la chioșcul din colț
ca să-și cumpere caramele și un pachet
de biscuiți cu cremă parfumată, gălbuie
Apoi se ascundea sub treapta rece de piatră
și aștepta
până ce îi ieșeau de sub unghiile roase
alți dinți de lapte
Ciudat cum reușesc și acum
să zâmbesc câte-o săptămână întreagă
cu bomboana caramel
strânsă bine în obrazul ca punga
Surâd porumbeilor,
iar dacă nu,
încerc să întâlnesc vreun chip de pe-atunci

Oamenii au dispărut
de fapt
sunt peste tot oameni noi
semn că timpul poate chiar să ucidă
când lipsești mult
de acasă

În căldura oglinzii/

când plouă
îmi dau cu degetele în ochi

m-am aşezat cu fața spre nord
să pun capăt unei situații fără ieşire
cred că așa s-ar putea îngropa melodramele
într-o curgere fără sfârşit
fără vreun bandaj fin pe gură

de ani întregi fac repetiție
pentru scena asta cu iz de marijuana
şi crini
Am o cutie goală în care îmi îndes gândurile
însă nu se întâmplă nimic
simt doar un fel de căldură

Îmi închipui că e
de la inelul din ce în ce mai fragil
al pământului
Voi avea grijă ca paşii să-mi răsune mai reci
în fierbințeala oglinzii

Târziu/

niciodată n-am privit cu îngăduință
hârtia ce-mi primea gândurile
îmi imaginam prietenii criticându-mă
sau noaptea pusă între paranteze,
pe când mama îmi dădea sau îmi refuza
un sfat bun

într-un colț al sertarului se-ascund
câțiva nuferi de ipsos
Îmi întorc obrazul spre nord ca să aplaud
norii de ploaie
Umbre plisate își desfac evantaiul
peste mâna ce scrie
ritual obligatoriu pentru că respiră la unison
cu plămânii

La fel ar face
orice vis dezertor

Fals tratat de scurtcircuitare/

la capătul străzii e un cais înflorit
eu nu-l văd
pentru că oxigenul mă frige
Îi zăresc numai micile spaime
în lumina fluorescentă a fricii
Mai multă cafea
mai multă cafea dimineața!
Să ne trezim din gândurile noastre
cu coaja crăpată
din dantelăria lor pluriformă
întrețesută cu milioane de kilometri de ură pe oră

Să evadăm de pe holurile lor
labirintice
cu alura unor hoteluri de tranzit
în care s-au rătăcit fără sens
gloanțe oarbe

Bat către mine din aripi lilieci cenușii
de prin colțurile unde
noaptea își lasă înafară lapții de fiară
Probabil visez
iar acesta ar fi momentul perfect
pentru a respinge orice mimetism de paradă