Rexpublica nr. 6 (2024)
masa tăcerii
umărul se înalță mirat
seducător sticlind în urma sorții
am oprit pe celălalt mal și ne-am privit
întreabă-mă altceva
despre zarva iscată de plescăitul aripilor
lumina aceea care mi se potrivea atât de bine
saltul în singurătate
sunetul oprit în miezul zilei
respirând spovedania sufletului
lava și cenușa unui marș în doi
scoase din buzunar cu o privire triumfală
acum în zadar vei încerca să ghicești
e cu neputință să știi la ce mă gândesc
*
nimeni nu bănuia cât de adâncă era apa
soarele părea o arcă a lui Noe
uitată pe uscat de apele revărsate
un corb ne pândește-n asfințit
timpul înaintează fără milă
să vorbim fără teamă, fără pretenții
vocea ascuțită plutește lin în noapte
pe drumul pribeag
vom plânge de atâta revenire
*
n-a fost o simplă slăbiciune
dincolo de poarta orașului
la marginea crângului
recunosc o amintire umbrită
ce clatină politicos din cap
dar toate astea le-am mai spus odată
îmi voi scoate din redingotă
o mică curiozitate
un capăt de ață
un beteșug al tău
curtat de vicleșug
cine va sta și cine va pleca
câte zaruri se vor arunca
dincolo de poarta orașului
dorm fardate amintiri sfioase
*
uneori, în vise nu vorbesc
privesc coloanele străvezii
ochii învolburați ce păzesc gutuiul curbat
copita netedă în aerul nopții
mai blândă, mai arzătore
cu mustața mijită
îmi sfredelește conturul
atât de bine lucrat
*
străzile sunt bântuite, poartă cearcăne adânci
cochetă în faldurile mantiei sale
noaptea își desface evantaiul
peste cerul pios aruncă ocheade ca o femeie bine dispusă
desculți, sub felinarele aprinse,
greierii își freacă picioarele deasupra soneriei de urgență
coasta ni se dezvelește,
sălciile plâng răsucite de vânt
dimineață ne-am întors acasă
patul era un imens poem
în care ne-am aruncat osteniți
*
în geamuri bat raze ofilite
pe cărarea pietruită
mugetele triste
stau risipite
masa tăcerii prinde a vorbi
nimic despre noi
*
și totuși erai supărată când aruncai cu pietre
câteva rămășițe au rămas împrăștiate
mă gândesc la viitor
la mușteriul alunecos
la grandomanul plicticos
la noi care strigăm „ura” când trecea trăsura
și forfota continuă
dând de spaimă un țipăt ușor
*
gâtul escaladează dorințe
fericirea ni se coșcovește
ochii ei mulți ne privesc prin geamlâc
ca un copil îngrozit
care nu știe ce i se-ntâmplă
alergăm desculți după căruțe
din genunchi cresc flori de nu-mă-uita
*
ne apasă pe pleoape
tăcerile înghețate
cu boturile ascuțite
ascunse în gulere de vulpi
ne-am strecurat sub iarbă
cuțitele ne latră sub limbă
noaptea moare lipită de zid
acum știm
apele care au dezertat
au fost nevinovate.
*
uneori adorm în cădere
așa durerea se pierde undeva în pământ
cum iese aburul
printr-o fereastră deschisă
iar tu
rostogolești în mine o picătură de sânge
contaminată de fericire
are fața prelungă a unui embrion
ce-mi simte mișcările
caută peste tot
dă de tine cu ochii închiși