REXPUBLICA

Stan Elena

Katharina este împovărată de gânduri, oriunde ar merge. Relația dintre ea și griji este ca relația dintre sărăcie și oamenii care sunt condamnați pe viață la ea. Merg ei să se plimbe, sărăcia se ține scai de umbra lor. Exasperați, oamenii o întreabă deschis:
– Sărăcie, ce-ai cu mine?
Ea le răspunde impertinent, fără pic de empatie:
– M-am avut cu tac’tu bine și nu mă-ndur nici de tine!
Grijile coboară din sediul rațiunii, în ochii incredibil de albaștri ai Katharinei, se opresc o clipă pe buzele roșii, umede și pline și s-așază pe fața imaculată cum se așterne zăpada peste resturile vegetale sau peste ultimii trandafiri ce au îndrăznit să-nflorească în grădinile brașovene. Parcă și părul se gândește la situația ei și a tatălui bolnav, la statutul de persoane tolerate în casa rudelor. Incendiul care le-a distrus locuința mare și îmbelșugată și moartea mamei au maturizat-o înainte de vreme. Aici trebuie să se poarte cu mănuși cu toți ai casei, să nu facă un pas greșit și mai ales să execute tot ceea ce i se cere. Primește în schimb mâncare și adăpost.
În trecut, purta cele mai frumoase rochii din dantele scumpe și fine sau din catifea de bumbac, era ca o domniță, astăzi poartă hainele pe care le primește de la rudele ei. Când merge pe străzile târgului, toți ochii o privesc intens, iar ea se sperie la gândul că toate privirile acelea sunt pline de milă. Poate își spun în mintea lor:
– Săraca fată nu are nici un viitor!
În cei 17 ani nenorocirile au lovit-o sistematic, încât ea nu știe ce este dragostea. Nu a simțit fluturi în stomac, nu a cuprins-o valul acela de emoție din cap până în vârful picioarelor la vederea unui bărbat, iar buzele sale nu au simțit atingerea unor buze bărbătești. Fiindcă nu are zestre, poate va fi trimisă din nou la mănăstire, să fie mereu îmbrăcată în negru, cu capul acoperit, gata mereu de slujbe și de rugăciune.
Din când în când, scoate grijile din ființa ei și visează cu ochii deschiși. La început, a crezut că va veni izbăvitorul: un bărbat puternic și frumos, călare pe un cal alb care o va răpi și o va duce la castelul său să o transforme în stăpână. Ei îi place ceea ce vede în oglindă, dar se teme să nu fie subiectivă. Suntem făcuți să ne acceptăm și să ne plăcem pe noi înșine, altfel ne-am distruge singuri. „Eu, fata care nu are nimic în afară de tinerețe și de frumusețe, să devin stăpâna unui castel? Dar sunt fiice de domnitori și de boieri, îmbrăcate în blănuri și mătăsuri, ele au lada de zestre plină de galbeni, au câmpii mănoase și sute de slugi. Se poate compara ea cu ele? Oare de ce toate fetele vor să facă un salt social uriaș, în complicitate cu destinul?”
Apoi, în imaginația fetei pretențiile scad ușor și realist. Se vede soție și mamă, într-o casă solidă, cu ziduri de piatră și cu ferestre mari, prin care lumina invadează camerele înalte. În bucătărie are multe vase de mărimi diferite, un cuptor bun, să facă plăcinte și cozonaci, dar să și coacă mere, dovleac și gutui și mai ales multă liniște și multă iubire pentru ai casei. Uite, să stea la geam cu copiii și cu soțul și să privească baletul fulgilor de nea! În casă să fie cald și bine, ei să stea la o cană cu ceai, apoi să se plimbe împreună pe străzile Brașovului. Zăpada să le acopere genele, să le mângâie ochii și obrajii, totul să fie alb în jur, iar iubirea să le ofere căldura de care au nevoie, să înfrunte viforul… Apoi să se întoarcă acasă fericiți și înviorați. Katharina privește cum ninge din odaia ei mică și curată și nu are mari așteptări de la destin. Astăzi vor trage sania cu provizii pe Tâmpa, fiindcă este rândul rudelor sale să le ofere mâncare soldaților. Unchiul și mătușa încarcă sania cu saci de făină fină, mălai, slănină, carne de porc conservată și cârnați picanți, putini cu brânză tare și sărată de oaie.
Uneori ea se gândește la soldații ce stau pe vârful muntelui, păzind orașul. Poate că și ei sunt tineri, săraci ca ea, nu dorm și stau de veghe ca dușmanii să nu vină să dea foc orașului sau să le batjocorească pe ele.
– Hei, fetelor, e timpul să plecați! Katharina, tu să tragi sania din față, în timp ce fetele mele vor împinge din spate. Să mergeți repede, să ajungeți la timp, fiindcă Vlad este iute la mânie ca un diavol!
„Și mă pune pe mine în fața saniei, să își verse furia pe mine! De fapt, orice mamă își protejează copiii…”
Prin oraș misiunea lor pare distractivă. Sania alunecă singură, săltând peste bucățile de gheață. Abia când începe panta pietruită, povara devine de zece ori mai grea. Katharina trage din toate puterile, în timp ce verișoarele ei își lasă și greutatea lor peste merinde, prefăcându-se că împing. Tabăra soldaților devine din ce în ce mai mare, iar soldații le analizează de la înălțime. Unul dintre el se desprinde de grup, iar ea simte de la distanță un fior care îi paralizează voința. Nu mai poate să tragă, cu toate că riscă să fie străpunsă de sabia lui Vlad într-o secundă.
Ochii lui i se întipăresc în suflet cum se întipărește fierul înroșit pe pielea sclavului sau a întemnițatului. Au ceva neomenesc în flacăra lor, o patimă și o suferință, cum rar poate experimenta cineva în viață. Pașii lui ca de lup flămând îi aduc față în față: pe ea, Katharina ținută de milă în casa rudelor și pe el, conducătorul soldaților, pe Vlad despre care oamenii spunea că este iute la mânie și că îi clocotește sângele în tot trupul, amândoi complet dezarmați în fața destinului.
– Cum te cheamă, fată dragă?
– Katharina, Măria Ta!
Așa îi venise să îi spună. Măria Ta i se părea o adresare potrivită contextului.
– Eu sunt Vlad, Katharina.
Mâinile lui bărbătești ating ușor mâinile ei reci și ea simte atingerea lor ca pe o mângâiere. Cum au putut să spună ceilalți că este iute la mânie, când el a făcut un semn și a adunat soldații în jurul său ca fetele să nu mai simtă povara? O cucerește definitiv cu omenia lui și i se pare cel mai chipeș bărbat de pe pământ. Dacă i-ar cere să își dea viața pentru el, și-ar fi da-o, uitând de tatăl bolnav, de îndatoririle ei față de el și față de rude, de tot!
– În seara aceasta să ieși în centru orașului negreșit, i-a spus șoptit.
Ea i-a sorbit cuvintele și a ieșit pe geam din camera ei să fie la întâlnire.
– Katharina, numai tu poți stinge cu o privire focul din inima mea. Tu oprești sângele meu care clocotește cu privirea ta nevinovată și cu frumusețea ta angelică!
El a dus-o departe de privirile curioșilor într-o colibă simplă, a aprins focul, peste blana de urs a așternut o bucată de mătase albă, iar ea i s-a dăruit acolo fără rețineri și fără regrete. Știa că iubirea aceasta interzisă îi va îngreuna viața pe pământ, adăugând la grijile ei alte responsabilități mult mai mari, dar nu se putea opune unei iubiri atât de puternice. În clipele în care el cânta aria dragostei infinite pe clapele trupului ei perfect de fecioară, ignora dureri și gânduri, ignora totul.
Vlad nu îi promisese nimic, dar ea ascultase bătăile inimii lui și știa că el o va proteja cât timp vor trăi amândoi pe pământ. Nu a lăsat umbra îndoielii să tulbure clipa solemnă, deși mai târziu s-a gândit cu groază ce va face dacă însărcinată fiind, el va uita de ei și rudele o vor izgoni să trăiască pe străzile orașului? Să cerșească îndurare, să cerșească bucata de pâine ar fi fost o umilință mult prea mare!
Daruri fără preț i-a oferit el, iar femeile târgoveților au păzit-o și din invidie au bătut-o și i-au tăiat codițele. Inelele din aur, rochiile frumoase și cele mai scumpe alimente i-au adus un chin și mai mare. Târgovețele au strigat după dânsa, au hăituit-o ca pe o ciută, apoi au prins-o, i-au învinețit ochii și i-au tăiat părul mătăsos de aur. O clipă a avut impresia că vor să îi scoată din orbite ochii ei frumoși.
În acele momente grele nu s-a temut pentru viața ei, cel mai mult a durut-o gândul că el o va părăsi, văzându-i trăsăturile schilodite de loviturile femeilor geloase. Dar nu a fost așa. El a plâns și a mângâiat codița ei, luând-o cu sine ca pe un trofeu de preț.
– Ești la fel de frumoasă, Katharina, crede-mă! Voi purta cosița ta în sân ca pe un talisman și mă vor îngropa cu ea. Poate te îndoiești de mine în sufletul tău, dar să știi că în sufletul meu și în fața lui Dumnezeu tu îmi ești soție. M-am cununat cu tine pe veci, chiar dacă pentru țară trebuie să mă însor cu o fiică de domnitor. Iubirea ta mă face mai bun și îmi dă puterea să rabd totul. Nu te iau cu mine, să nu îți fie zilele numărate la fel ca ale mele. Dacă turcii mă vor decapita, să nu mă plângi, să nu te închizi în vreo mănăstire, ci să te bucuri de viață, iar eu, de acolo de sus, mă voi bucura împreună cu tine!
– Măria Ta, eu nu voi putea să îți supraviețuiesc, știi bine!
Era deja însărcinată cu primul copil, când Vlad a dorit să dea foc orașului, să îi pedepsească pe cei care îi făcuseră rău Katharinei. Apoi i-a cumpărat o casă din piatră și a avut grijă să nu îi lipsească nimic, nici ei, nici copiilor născuți pe rând din iubirea lor care părea să nu se mai termine. Ea a ales să îi fie credincioasă, deși știa că nu o poate lua de soție niciodată. La câteva luni după ce el a fost decapitat de turci, Katharina s-a stins de durere.
Și astăzi, cine trece pe străzile Brașovului simte iubirea dintre Vlad Țepeș și Katharina Siegel plutind în aer.
Cei doi se iubesc dincolo de mormintele reci în care odihnesc trupurile lor. Sufletele lor sunt cununate pe veci în fața lui Dumnezeu…