REXPUBLICA

Ștefan Șandru

În „Legături pierdute” recunosc profund sentimentul înstrăinării, al suferinței – de care nu suntem privați în viața aceasta – pe care în propria viață am reușit, cu mult travaliu, să le sublimez, în abandonarea ființei mele profunde, eului creator care mă transcende. Îngerul blond spunea că poezia vine dintr-un spațiu de dincolo de noi. L-am crezut când, pentru prima oară, mi-am citit versurile cu senzația că nu îmi aparțin. Fiind părtaș demersului literar ca spovedanie publică și catharsis, resimt cuvintele lui Hari „(…)în fiecare carte despre depresie sau anxietate severă, scrisă de o persoană care a trecut prin asta, există o bucată mare de pornografie a durerii, în care autorul descrie – într-un limbaj din ce în ce mai detaliat – profunzimea suferinței prin care a trecut(…)”. Limbajul poate fi detaliat sau criptic. Demersul rămâne același.

Trăim adesea în viețile altora sau trăim vieți care nu ne aparțin, pentru că tot ceea ce este ne transcende fenomenal – fenomenologia tuturor lucrurilor este a noastră și, mai mult de atât, are inerența proprie. Suferința se alătură panopliei de bube, cu inerența și atotcuprinderea ei, astfel încât suferim și devenim agenți ai suferinței ca fenomen care ne depășește, fiind circumscriși cu toții acestei inerențe nefaste.
Autorul abordează suferința intim, pornind de la un simbol fundamental în existența umană – patul, care devine martor al iubirii, al durerii, martor al alienării sau al reîntâlnirii cu tine și în cele din urmă, catafalc.
„M-am imaginat în copilărie, întins pe patul din vechea noastră casă, împreună cu bunica, ghemuindu-mă în ea și urmărind telenovela englezească Coronation Street. Mi-am adus aminte cum, după câțiva ani, aveam grijă de nepoțelul meu, care m-a trezit într-o dimineață la ora șapte s-a așezat lângă mine și a început să îmi pună întrebări lungi și serioase despre viață. M-am imaginat întins în alt pat, la vârsta de șaptesprezece ani, cu prima persoană de care m-am îndrăgostit vreodată.”
Hari, spectator orizontal, pentru că cea mai mare deschidere și perspectivă este cerul, face o călătorie inversă trecând prin ipostaze esențiale – protejat („împreună cu bunica, ghemuindu-mă în ea”), protector-mentor („aveam grijă de nepoțelul meu.. s-a așezat lângă mine și a început să îmi pună întrebări lungi și serioase despre viață”), iubitor și iubit („în alt pat…cu prima persoană de care m-am îndrăgostit vreodată”) – toate în pat.
Johann descinde în confesiunea sa, trecând prin sentimentul suferinței inexplicabile așa cum este, ajungând la vindecarea iluzorie comprimată, înfoliată și revenind la sentiment „[…] abia după ani de zile – în timp ce scriam cartea aceasta – cineva mi-a indicat toate întrebările pe care nu mi le-a pus doctorul în ziua aceea. De exemplu: Există vreun motiv pentru care vă simțiți atât de abătut? Ce s-a întâmplat în viața dumneavoastră în ultima vreme? Vă doare ceva ce am putea schimba? Chiar dacă m-ar fi întrebat, nu cred că aș fi putut să îi răspund […].”
Deși a cedat drumurilor scurte, rămâne fidel unei căutări autentice, fiind convins că durerea este înrădăcinată semnificativ. Întrevede posibilitatea vindecării prin împrietenire cu suferința, care poate fi călăuză. Lumina strălucește pe fondul întunericului, iar tenebrele devin lupa celui inițiat.
Protagonist și martor al narativelor paralele – depresia ca disfuncție neuronală și depresia ca fapt al faptului de a fi și genă bolnnavă – J. Hari devine conștient că Egregorul cu care se luptă este perfid și are o viață proprie. Întors afectiv în adolescență, întins simbolic în patul suferinței se teme de monstrul de dedesubt. Însăși confesiunea sa delimitează subtil vindecarea iluzorie de vindecarea reală, care cere răbdare și mai multă durere decât simți deja. Învingerea inamicului înseamnă luptă și răni; „[…] atunci când eram foarte mic, nu medicamentele interzise ne dominau viața – ci cele prescrise de medici: […] tranchilizante de modă veche, precum Valium, trucuri și modificări chimice care ne ajutau să trecem peste ziua respectivă.” Johann resimte tentaculele alunecoase ale suferinței, devenită maladia secolului, când observă cum societatea occidentală începe să se comporte asemenea familiei lui. Universul lui devine al tuturor. Afirmă implicit importanța luptei „[…] chimice care ne ajutau să trecem peste ziua respectivă […].” Actul trecerii prin zi, nu peste, devine semnificativ acestui demers. Ceea ce te ajută acum, te doboară mai târziu. Deși implicit, în economia mărturisirii autorului, mesajul este izbitor – prin tine, tete-a-tete cu tine, chiar și atunci când doare peste poate. Îmi asum ridicolul citării propriilor versuri „am rămas cu sufletul în palme/ în spatele pânzei/ zace realitatea nudă/ mortul sunt eu.” ( Ș. Șandru _ Făt-frumos din patimă, Creator-Libris ).
Conștient, Johann asumă lupta și prefigurează rana „[…]odată ce te oprești la o anumită poveste despre durerea ta, eziți să o pui la îndoială. Era ca o lesă pe care i-o pusesem suferinței mele […] durerea ar fi devenit ca un animal scăpat din lanț și m-ar fi atacat cu ferocitate[…].”
De aici încolo, J. Hari devine apologet al aruncării în sinele profund, combatant al soluțiilor miraculoase și mărturisitor al luptei. Cartea sa devine jurnal de război interior și căpătâi pentru cei luptați și luptători. Finalul confirmă emoționant reușita sau măcar poziția sa fericită de om conștient de sine. Împăcat și repoziționat în arhetipul adolescentului, mărturisește „[…] Cred că aș încerca să îi spun acelui adolescent o poveste mai sinceră despre propria lui suferință. I-aș spune că ceea ce a auzit până atunci era fals […].”
Cea mai bună prezentare a lucrării lui Hari este cartea în sine, inspirațională în întregul ei. Rândurile mele nu sunt altceva decât bucuria întâlnirii cu autorul.