REXPUBLICA

Călin Dengel

Pe când obișnuiam să ascult France Inter Paris l-am descoperit pe Léo Ferré cu „Poète… vos papiers!”. De aici a fost suficient un singur pas ca să-l ascult cântându-l pe Baudelaire și nu oricum, ci înconjurat de o orchestră care intensifica întregul demers artistic. Je vous le recommande! Există ceva în „Spleen (IV)” care poate fi recunoscut și azi, fără ajutorul substanțelor psihotrope, având legătură cu mizeria umană, ca piedică în desăvârșirea civilizației și în același timp consecință a ei, indiferent de sistemul social de organizare. Spleenul este ecoul peste generații al lipsei unui arhetip și al neputinței umplerii acestui gol cu tot ceea ce oferă lumea, indiferent cât de intens, dar și punctul cel mai de jos al trăirii lirice, opus reveriei și experiențelor halucinatorii, ca oglindire a sevrajului.

Psihiatrul Jacques Joseph Moreau de Tours a organizat între 1844 și 1849 „Clubul consumatorilor de hașiș”, o adunare selectă gândită strict pentru interes științific, unde studia efectul consumului recreativ al unui anumit drog asupra participanților, cu scopul de a afla influența acestuia asupra percepției, gândirii și stărilor emoționale (1). Hașișul venea sub forma unei paste de culoarea smaraldului ce purta numele de dawamesk (sorginte arăbească) și conținea: scorțișoară, cuișoare, fistic, miere, suc de portocale, unt și, evident, rășina plantei de marijuana. Întâlnirile clubului aveau loc lunar la Hôtel Pimodan (în prezent Hôtel de Lauzun), aflat în mijlocul Senei, pe insula Saint-Louis, într-un salon cu decor oriental, covoare persane și mobilier exotic. Drogul, dozat cu grijă, permitea comunicarea conștientă după administrare cu membrii grupului, iar doctorul își nota scrupulos toate reacțiile în urma interacționării cu ei: aceștia îi povesteau ce simțeau și ce vedeau în timpul stărilor halucinatorii. Moreau consumase și el și era familiar cu efectele hașișului, în urma călătoriilor în lumea arabă.

Efectul debuta lent cu o stare de relaxare, apoi, după o jumătate de oră, începea euforia, însoțită de distorsiunea temporo-spațială, halucinații, gândire accelerată și crize intense de râs (de unde și numele de „râsul de smarald”), totul finalizând cu somnolență, oboseală, ceață mentală, depresie și cu o senzație particulară de gol interior. Invitații primeau de obicei până la șase lingurițe (30 g) din cheseaua cu dawamesk (care conținea THC între 10% și 30% (2)). Majoritatea membrilor clubului participau pentru accesele de râs și experiențele revelatoare.
Théophile Gautier în articolul său publicat în „Revue des Deux Mondes” în 1846, intitulat „Le Club des Hashischins” (3), povestește cu zeflemea și contemplaţie despre efectele pastei orientale cu „gust de vis”: „Hașișul te face să râzi de orice, chiar și de ceea ce nu e comic; dă gândului o mobilitate extraordinară și îl face să sară ca o bilă de fildeș pe marmură” sau „Lumea reală dispare și pătrunzi într-o lume fantastică” sau „Ești spectator și actor în același timp, într-o piesă al cărei decor se schimbă în fiecare clipă”.
Printre psihonauții prezenți la club îi amintim pe Eugène Delacroix, Victor Hugo, Alexandre Dumas, Gérard de Nerval, Honoré de Balzac și, evident, Charles Baudelaire. Gautier scrie mai târziu despre el și bunul său prieten, Charles Baudelaire: „După o duzină de experimente, am renunțat pentru totdeauna la acest drog intoxicant, nu că ne-ar fi făcut rău fizic, dar adevăratul scriitor are nevoie doar de visele sale naturale și nu-i place ca gândirea sa să fie influențată de vreun agent” (4).
Cu toate acestea, Baudelaire a continuat să consume hașiș și, ocazional, laudanum (10% opiu brut, din care de la 1g până la 10 g morfină în fiecare sticluță (5)), ca toți semenii săi, de altfel, pentru că în acea epocă era considerat medicament și era la îndemâna oricui. Consuma alcool și tutun, suferea de gonoree, de sifilis, de acutizări ale lipsurilor materiale și de Jeanne Duval. Fusese un elev cu o inteligență cu mult peste medie, dar folosită sporadic și în general orientată spre ceea ce-i plăcea cel mai mult: scrisul.
Orfan de tată de mic luptase pentru atenția și iubirea mamei sale, care începuse să-l neglijeze după ce se căsătorise a doua oară. Nu a avut o „meserie” în sensul clasic, trăind din scris (poet, eseist, critic de artă și traducător), din mici moșteniri și din ajutorul perpetuu al mamei sale, căreia îi scria pentru împrumuturi, a dus o viață de dandy, fiind mereu în conflict cu normele sociale și morale ale epocii. A fost dat în judecată pentru „Les Fleurs du mal”, alături de editor și tipograf, pentru temele legate de sex și moarte (fiind scandaloase pentru acea vreme), pentru abordarea lesbianismului, metamorfozei, melancoliei (cu sens de depresie), corupției din Paris, inocenței pierdute, opresiunii vieții și consumului de alcool.

Din punct de vedere literar, Charles Baudelaire (secolul XIX), reprezintă o ruptură radicală față de idealismul romantic, aducând în prim-plan estetica paradoxului, spleenului și a urâtului. Scrie poeme în proză și devine, datorită poemului „Correspondances”, un precursor al simbolismului. Este adesea încadrat în decadentism, curent care investighează frumusețea coruptului, marginalului, și are o viziune pesimistă asupra lumii. Se poate spune despre el că a aparținut unei perioade literare de tranziție, dar totodată este recunoscut drept inițiatorul poeziei moderne.
Poemul „Spleen (IV)”, scris între 1850 și 1857, poate fi văzut drept o meditație lirică asupra claustrării, a deznădejdii și a triumfului tormentului. Se respectă forma alexandrină (vers iambic de douăsprezece silabe, cu cezură după silaba a șasea), conținutul fiind revoluționar prin temă și prin tonalitate. Poetul folosește întunericul pentru a crea starea de claustrare și a reda, astfel, spleenul. Speranța, în cele două forme ale sale (vezi mai jos) și Angoasa devin personajele antagonice care accentuează intriga interioară. Poemul devine un strigăt de neputință și de revoltă împotriva unei lumi incapabile de vindecare, la nivel micro și macro, o meditație asupra depresiei, în care suferința devine act estetic.
Baudelaire nu oferă remedii, ci doar o reflexie onestă a unui spirit dilacerat. Celelate trei poeme intitulate tot „Spleen” vorbesc despre condiția poetului în lume, degradare, urbanul cu moravurile sale, lucrurile mărunte care se strâng și sufocă spațiul sau imposibilitatea lumii de a oferi un loc potrivit, având o aparență livrescă. Niciunul nu se ridică la intensitatea celui de-al patrulea poem, care are o atmosferă atât de marțială.

Spleen (IV) (6)

Quand le ciel bas et lourd pèse comme un couvercle
Sur l’esprit gémissant en proie aux longs ennuis,
Et que de l’horizon embrassant tout le cercle
II nous verse un jour noir plus triste que les nuits;

Quand la terre est changée en un cachot humide,
Où l’Espérance, comme une chauve-souris,
S’en va battant les murs de son aile timide
Et se cognant la tête à des plafonds pourris;

Quand la pluie étalant ses immenses traînées
D’une vaste prison imite les barreaux,
Et qu’un peuple muet d’infâmes araignées
Vient tendre ses filets au fond de nos cerveaux,

Des cloches tout à coup sautent avec furie
Et lancent vers le ciel un affreux hurlement,
Ainsi que des esprits errants et sans patrie
Qui se mettent à geindre opiniâtrement.

– Et de longs corbillards, sans tambours ni musique,
Défilent lentement dans mon âme; l’Espoir,
Vaincu, pleure, et l’Angoisse atroce, despotique,
Sur mon crâne incliné plante son drapeau noir.

Spleen (IV) (7)

Când cerul jos și greu apasă ca un capac
Pe spiritul gemând, pradă durerilor lungi,
Și când de la orizont, cuprinzând tot cercul,
Ne toarnă o zi neagră mai tristă decât nopțile;

Când pământul e schimbat într-o temniță umedă,
Unde Speranța, ca un liliac,
Pleacă bătând pereții cu aripa sa timidă
Și lovindu-și capul de tavane descompuse;

Când ploaia, întinzându-și trenele imense,
Imită gratiile unei vaste închisori,
Și un popor mut de păianjeni infami
Își întinde plasele în fundul creierelor noastre,

Clopotele, deodată, sar cu furie
Și aruncă spre cer un urlet îngrozitor,
Asemenea unor spirite rătăcitoare și fără patrie
Care încep să geamă cu încăpățânare.

– Și dricuri lungi, fără tobe și muzică,
Defilează lent prin sufletul meu; Speranța,
Înfrântă, plânge, iar Anxietatea atroce, despotică,
Își înfige steagul negru în craniul meu plecat.

Poemul debutează direct cu răul dezlănțuit sub forma claustrării spiritului în lume. Cerul încărcat apasă greu, ca un capac pus deaspura lumii, accentuând durerile oriunde îți întorci privirea, aducând o suferință mai atroce decât tormentele nopții (o aluzie, proabil, la coșmarurile cauzate de opiu), pe când cea de-a doua strofă accentuează ideea că lumea este o închisoare a spiritului, unde, până și Speranța (l’Espérance), înțelească ca speranța abstractă, metafizică sau spirituală, se zbate ca un liliac neputincios căutând o ieșire, stare care pare a fi capătul drumului.
Ploaia își întindele trenele peste lume și obturează viziunea în acest timp al dezastrului, care nu este altceva decât reîntoarcerea în apele originare ale necreatului. Gândurile negre, de pe urmă, asemuite păianjenilor, nu mai au puterea să se exprime și își fac case în tainițele creierelor, în infernele personale, cititorii devenind martorii liturghiei grotești, „creierele noastre” sugerând simbolic participarea directă a acestora.
Finalul este anunțat solemn și funest de clopotele care bat ca semn al angoasei sucombării. Sunetul dizarmonic este deznădejde, teroarea obiectivată, muzica unei lumi care se dezintegrează, chemarea la nefiire, fiorul disocierii. Totodată reprezintă futilitatea normelor, vremelnicia formelor materiale și sociale, panica zadarnică.
Strofa a cincea încheie dramatic și epocal poemul. Eul liric întrevede o procesiune mortuară mută, lipsită de solemnitate, fără statut, care îi străbate spiritul. l’Espoir, cu sensul de speranță concretă, imediată, capitulează sub atrocitatea angoasei, care își însemnează și, în același timp, execută victima cu marca sa funestă, bandiera de doliu, înfiptă în craniu. Substantivul „craniu” amplifică grotescul prin referința sa finală, cea a morții, și trimite la ideea de profanare a defunctului, dar care accentuează sugestia vizuală că omul, în definitiv, este un mort viu, modelând astfel viziunea „clasică” asupra morții. Baudelaire a prezentat moartea nu ca un subiect solemn și distant al vieții cotidiene, ci ca un simbol visceral, estetic și chiar erotic („Une charogne”) al zbuciumului omului modern, mergând chiar mai departe și prefigurând moartea sufletească („Spleen IV”). El leagă moartea de dorință, senzualitate și perversiune, considerând-o o prezență constantă. Moartea nu mai are loc în natură ca în romantism, ci în mediul urban viciat de om.
Diferența de potențial semantic al noțiunii de speranță în limba franceză accentuează dinamica poemului, curgând spre un deznodământ rapid și sever, dar nu epuizează capacitatea ei de renaștere. Aceasta poate fi o cheie pe care o oferă poetul, în a cărui existență a năzuit pentru ideal, pentru sublim. Spes ultima moritur!

Psiho-farmacologul Louis-Alphonse Cahagnet se ocupa de un alt grup de psihonauți care erau interesați de experiențele de dincolo de moarte, decorporalizări și căutarea păcii absolute. El folosea doze de hașiș de zece ori mai mari ca Moreau. Subiecții săi descriau experiențe extatice care plecau de la forme geometrice sacre transformate într-o lume unde aveau acces la ghizi și tindeau către aflarea Unicului, plutind în nori de lumină, după care viziunile se estompau și reveneau la viețile lor, cu un sentiment de împlinire. Baudelaire îi confida doctorului Moreau că experiențele sale transcedentale îl făceau să se simtă Dumnezeu („Nu va uimi pe nimeni că ultimul gând suprem care izbucnește din mintea visătorului este: Am devenit Dumnezeu!” (8)). Această declarație l-a uimit pe doctor prin autenticitate și prin tăria convingerii. Niciun alt psihonaut arondat clubului și niciunul dintre cei ai doctorului Cahagnet nu au făcut asemenea mărturisire.
Hașișul produce un sevraj psihologic (la opiu se asociază cel fizic intens), prezintă simptome precum anxietatea, insomnia și iritabilitatea (la opiu apar durerile, greața, tremurăturile și delirul), cu durată de una sau două săptămâni (la opiu: de la una la cinci zile fizic, psihologic cu durată de luni), astfel că cel care consumă va experimenta neliniște, gol mental, episoade de plâns sau furie inexplicabilă (la opiu: durere insuportabilă, infern fizic). În „Les Paradis artificiels” (1860) Baudelaire descrie efectele drogurilor și discută modul în care acestea ar putea ajuta în teorie omenirea să ajungă la un „ideal”, analizează motivația adicței, își prezintă experiențele personale și vine cu o concluzie obiectivă: „Hașișul este o armă pentru cel care vrea să se sinucidă, o distracție pentru cel care vrea să se amuze, dar nu este nimic pentru cel care vrea să muncească.” (9)
Participarea la întâlnirile unui asemenea club, preocuparea cu aflarea unui mod de a schimba experiențele oamenilor și implicit lumea, traducerea cu pasiune a lui Thomas De Quincey cu „Confessions of an English Opium-Eater”, studiul personal asupra hașișului și opiului îmbinat cu consumul recreativ, semiologia și elementele de toxicologie creează condițiile ca poemul „Spleen (IV)” să fi fost scris în timpul sau după un sevraj la hașiș și să fie o expresie directă și lirică a acestuia.
În psihologia jungiană (10), golul interior este atribuit mai multor arhetipuri, considerându-se a fi și o manifestare a unei crize a sinelui sau a unei rupturi între conștient și inconștient. Orfanul (11) este arhetipul ce resimte abandonul, excluderea și lipsa de apartenență. Golul interior poate apărea ca urmare a unei traume sau a pierderii conexiunii cu un părinte sau amândoi, manifestând frica de a fi lăsat pe dinafară, de a nu aparține, de a fi uitat. Umbra reprezintă partea reprimată, prin urmare, ascunsă a personalității. Aici, golul interior poate fi rezultatul ignorării Umbrei și a neacceptării unor aspecte ale sinelui. Elemente din umbră pot apărea în zona conștientă și perturba rutina, credințele despre sine sau accentua temerile. Călătorul sau exploratorul reprezintă arhetipul care caută sensul, libertatea și autenticitatea în viață. Golul interior apare când explorarea nu duce la împlinire sau când individul se simte pierdut în căutare, existând teama de a deveni captiv sau de a-i lipsi scopul. Sinele este arhetipul central în psihologia jungiană și simbolizează totalitatea psihicului. Când apare, golul interior poate indica o criză de individuație, ceea ce semnifică o separare între conștient și inconștient, știindu-se că procesul de integrare a sinelui este scopul ultim. Totuși, Jung vede golul interior ca pe un semnal prin care inconștientul încearcă să ia legătura cu partea conștientă, întocmai unei invitații la autoanaliză și, ulterior, la integrarea umbrei pentru regăsirea sensului, adică desăvârșirea individuației.
Baudelaire întrunește criteriile prezentate mai sus astfel: este orfan de tată și caută iubirea mamei, care îl abandonează în favoarea noului soț; inconștientul colectiv își varsă conținutul în poemele sale sub formă de simboluri și imagini; la vârsta de douăzeci de ani a plecat într-o călătorie spre India, fiind trimis de mama și tatăl vitreg pentru a descoperi un sens în viață, ajunge până în Insulele Mauritius și Réunion, după care se întoarce subit, fiindu-i dor de Paris și lipsindu-i motivația de a călători; a exista mereu o dihotomie între ideal și realitatea interioară, pe care nici experiențele extatice nu au putut să o repare.
Freud nu a scris în mod specific despre golul interior. În teoria sa despre psihic el l-a împărțit în id (instinctele), ego (rațiunea) și superego (instanța morală) (12). Un dezechilibru între aceste componente poate conduce la anxietate, alienare sau pierderea sensului. Un exemplu: Ego-ul poate deveni copleșit de cerințele contradictorii ale Id-ului și Superego-ului. Astfel, reprimarea dorințelor inconștiente duce la o înstărinare față de sine, la o stare de vid psihic, în care individul nu mai simte o conexiune cu sinele (13). Freud mai descrie cum pierderea unei persoane iubite (14), a unui ideal sau scop poate duce la identificarea cu obiectul pierdut și implicit la o auto-devalorizare, care poate fi percepută ca un gol interior. O altă sursă de neîmplinire ar fi incongruența dintre starea de satisfacție totală din copilărie (narcisismul primar) și etapa în care individul se retrage din lume și investește în sine (narcisism secundar) (15).
Prin modul boem de viață, Baudelaire a urmărit plăcerea de tip hedonic, trecătoare, reproductibilă recunoscând rapid insuficiența schemei prin apariția toleraței la stimulul „fericirii” și necesitatea de mai mult. Totodată, descoperă că golul rămâne în ciuda eforturilor de acoperire cu plăceri.
Poemul reprezintă liricizarea treaptei celei mai de jos a iadului personal și dovada că Baudelaire, prin aducerea în zonă conșientă a unor asemenea imagini teribile din inconștient, a fost capabil de individuare. Se știe că, pe termen scurt, sevrajul poate reduce creativitatea din cauza stresului, oboselii și tulburărilor cognitive, însă pe termen lung, după ce se petrece stabilizarea neurochimică, unii dintre foști dependenți demonstrează o creștere a clarității mentale și a capacității de exprimare creativă, datorită recăpătării controlului emoțional și a motivației intrinseci de recuperare.
Pentru Baudelaire, sevrajul se dovedește a fi acel „portal favorabil”, care, mai mult ca o înălțare datorată dawamesk-ului, îi oferă o reconciliere prin obiectivare cu „o zi neagră mai tristă decât nopțile”.
Substanțele psihotrope au fost percepute de-a lungul timpului drept „porți către lumea interioară”, instrumente de explorare a sub-/inconștientului și surse de inspirație artistică. În deceniile următoare, numeroase curente artistice s-au lăsat modelate de percepțiile alterate generate de uzul acestora. Pentru un consumator, granița dintre vis și realitate pare că se estompează, creând premizele introspecției, inovației creative și căutării unui sens mai profund al vieții. Din păcate, această relație rămâne controversată, pe de-o parte datorită menținerii subiectului într-o zonă obscură și cu acces limitat, pe de alta, că deși pot stimula imaginația, ele pot distorsiona percepția și afecta echilibrul mental din această perspectivă se conturează dileme etice și existențiale majore: consum versus sănătate, autenticitate versus realitate alterată, realitate alterată versus hiperrealitate, refuz versus explorare.

***

1 „Intoxication: The Universal Drive for Mind-Altering Substances”, de Ronald K. Siegel Ph.D, Park Street Press, 2005.
2 https://cannabisground.com/dawamesk-medical-hashish/.
3 https://fr.wikisource.org/wiki/Le_Club_des_Hachichins.
4 „Le club des hachichins” de Théophile Gautier, Par Marine de Tilly, lepoint.fr, 2011.
5 Wikipedia.org.
6 „Les fleurs de mal, Florile răului” de Charles Baudelaire, Editura pentru Literatură Universală, pag. 232.
7 Traducere personală.
8 „Intoxication: The Universal Drive for Mind-Altering Substances”, de Ronald K. Siegel Ph.D, Park Street Press, 2005.
9 „Les paradis artificiels” de Charles Baudelaire, ed. Auguste Poulet-Malassis, 1860, ebooks-bnr.com.
10 Opere completede Carl Jung, ed. TREI.
11 „The Hero Within” de Carol S. Pearson, Harper Collins, 2024 și „Awakening the Heroes Within” de Carol S. Pearson, Harper Elixir, 2016.
12 „Eul și Sinele” („Das Ich und das Es”, 1923), „Opere Esenţiale”, Sigmund Freud, ed. TREI, 2010.
13 „Refularea” („Die Verdrängung”, 1915), „Opere Esenţiale” de Sigmund Freud, ed.TREI, 2010.
14 „Doliu și melancolie” („Trauer und Melancholie”, 1917), „Opere Esenţiale” de Sigmund Freud, ed. TREI, 2010.
15 „Despre narcisism: o introducere” („Zur Einführung des Narzißmus”, 1914), „Opere Esenţiale” de Sigmund Freud, ed. TREI, 2010.
Alte surse: bnf.fr, wikipedia.org, observatorcultural.ro, historia.ro.

Imagini generate cu Copilot