REXPUBLICA

Andreea Georgescu

Trăim într-o perioadă în care totul se reinventează: modul în care comunicăm, în care învățăm, chiar și felul în care iubim sau ne exprimăm. Așa că era de așteptat ca și arta să-și caute un loc nou, mai ales într-un peisaj digitalizat ce pare să nu aibă limite. Și totuși, când spunem „artă digitală” unii strâmbă din nas, de parcă ar fi vorba de o variantă ieftină a artei adevărate și asta poate pentru că ne e greu să renunțăm la ideea că arta trebuie să fie „de modă veche”, făcută cu mâna, simțită fizic.

Foto: creație proprie

Poate că tocmai aici e provocarea… să învățăm să vedem emoția și creația și dincolo de pensulă sau daltă. Ne-am obișnuit să legăm arta de tradiție, de ateliere pline de vopsea și de sunetul creionului pe hârtie numai că arta digitală nu vine să șteargă nimic din toate astea, ci mai degrabă să deschidă niște uși în plus. La fel cum grafitul, cărbunele sau acuarela sunt unelte pentru exprimare, așa și tableta grafică sau programele de design pot fi considerate mijloace artistice. Diferența e doar de suport, nu de valoare. Trăim într-o eră în care aproape toți avem acces la tehnologie, așa că apare întrebarea firească: arta digitală e la fel de valoroasă ca cea tradițională? Răspunsul e mai simplu decât pare. Da! Dacă ne emoționează Mona Lisa văzută pe un ecran de telefon, atunci nu formatul decide calitatea artei, ci felul în care ne atinge. Un lucru important de înțeles e că, indiferent de mediu, arta înseamnă muncă și cunoaștere. Un artist digital nu apasă doar pe niște butoane, ci învață ani de zile despre compoziție, perspectivă, culoare, lumină. Da, în digital poți da undo la o greșeală, dar și asta cere un ochi format fiindcă trebuie să știi ce vrei să corectezi și de ce.
Totuși, odată cu boom-ul tehnologic, s-a ivit un nou tip de „artă”: cea generată de inteligență artificială. Și aici lucrurile devin mai complicate. Spre deosebire de un artist care lucrează din emoție, din idei, din experiență, AI-ul doar amestecă și imită ce a învățat de la alții, de multe ori fără acordul celor de la care „a învățat”, iar asta ridică semne de întrebare serioase, nu doar etice, ci și legate de ce mai înseamnă autenticitate. Un alt aspect discutabil e tocmai lipsa de originalitate. O rețea neuronală nu suferă, nu visează, nu se întreabă „dacă e bine ce face”, ea doar generează ieftin (și o face și rapid), în masă. Dar când totul devine atât de ușor de produs, ce se întâmplă cu artiștii care investesc timp, suflet și pasiune? Riscăm să pierdem tocmai partea umană din artă, aceea care ne emoționează, care ne face să ne oprim din goana zilnică. Sigur, și percepțiile se schimbă greu. Mulți se agață de ideea că „realul” înseamnă fizic, tangibil, iar dacă o lucrare nu există în formă concretă, nu pare „demnă” de numele de artă. Dar aici intervine educația. Cu cât înțelegem mai bine cum funcționează un mediu artistic (fie el tradițional sau digital) cu atât putem să ne eliberăm de prejudecăți.
Este esențial să facem diferența între arta digitală creată de oameni, care vine din suflet, din idei și din ani de muncă și imaginile generate de AI, care sunt produse de niște algoritmi bine antrenați, dar lipsiți de emoție. În timp ce un artist își pune o parte din el în fiecare lucrare, un program doar recompune ce a învățat din ce au făcut alții. Sigur, tehnologia poate fi un aliat grozav, o pensulă modernă, dacă vreți, dar nu poate înlocui omul din spatele artei pentru că fără emoție, fără intenție, fără zbuciumul acela interior care stă la baza creației rămânem cu imagini frumoase, dar fără suflet, iar arta fără suflet e doar un decor.