REXPUBLICA

Teodora Teodorescu

„Imaginează-ți că ai făcut cunoștință cu sufletul tău pereche și afli că aplaudă la aterizare” – este o formulă răspândită de a insulta persoanele care se exprimă puțin mai vizibil la aterizearea avionului. De ce este acest gest subiect al cancel culture, unde își are rădăcinile și cum de a ajuns să împartă comentatorii în tabarele pro și contra? Parcurgem împreună o abordare antropologică a subiectului, cu un dram de umor și legându-ne relaxați centurile de siguranță.

În primul rând, gestul de a aplauda la aterizarea avionului nu este unul specific românilor – oricât de inventivi sau speciali am crede că sunt co-naționalii noștri, sunt multe alte popoare, cu un bagaj cultural și social similar cu al nostru, care procedează la fel. Spre exemplu, polonezii, sârbii și rușii au fost surprinși în timpul actului de privirile săgetate ale partenerilor de zbor. Sursa gestului, nedocumentată oficial, se pare că au fost cursele de la începutul zborurilor de linie, mai ales cele transatlantice, când aparatura de zbor era mai șubredă decât acum, iar tehnologia de la bord minimă, lăsând multă responsabilitate pilotului la manșă. Astfel, măiestria lui de a reuși o aterizare lină sau de a naviga spațiul aerian fără turbulențe era remunerată cu ropote de aplauze, după 12 ore de zbor. Ceea ce foarte puțini pasageri știau atunci și știu și acum este că piloții nu pot auzi aceste aplauze, fiind concentrați în căști la mesajele turnului de control – ce pierdere nefericită de aplauze. Și dacă nici fumatul, care a fost permis până în anii ’90 la bordul avioanelor, nu îi determina pe pasageri să rămână treji pe cloud 9, atunci cu siguranță că un mic exercițiu rapid de unit palmele în mod repetat le readucea vigoarea.
În altă ordine de idei, gestul pare să aibă și o componentă neuroștiințifică. Pentru o parte importantă a populației, decolarea, zborul și aterizarea sunt evenimente cu un puternic impact al sistemului nervos. Într-o cutie de fier, la peste 10.000 de metri altitudine, fără control asupra a ceea ce ți se întânplă, printre necunoscuți și învăluit de o serie lungă de reguli stricte, creierul se simte în pericol. Ca să pregătească corpul pentru luptă sau fugă și să mențină nivelul de atenție la cote înalte (unde este cea mai apropiată ieșire, cum legi centura, unde găsești vesta de salvare), adrenalina și cortizolul sunt eliberate în tot corpul. După aterizare, fiind încă nevoit să stea nemișcat, pasagerul are la îndemână un gest energic, simplu și eficient de a scăpa de aceste substanțe: să aplaude. Astfel, corpul revine la starea normală, fără pericole de care să se ferească sau pentru care să se echipeze de luptă. Asta explică, într-o oarecare măsură, de ce unele persoane încep să caște când își iau la revedere de la stewardese sau uită obiecte în compartimentele avionului.

O altă perspectivă care ne-a însoțit istoric mai ales pe noi, românii, a fost accesul către astfel de activități. Înainte de anii 90, posibilitatea de a zbura era limită unor persoane de vază din societatea comunistă. După revoluție, problema nu mai era prohibiția, ci costurile ridicate. Ideea de eveniment unic, similar cu obiceiul musulmanilor de a vizita Mecca, era înrădăcinată în cultura noastră – să zbori este ceva special, scump și extravagant. Dacă ne întoarcem la anii 2020, practica este mult mai comună, deși nu și-a pierdut din extravaganță. Astfel că este de înțeles de ce aplauzele par atât de ciudate: unii o văd ca pe o activitate recurentă, similară mersului cu mașina sau trenul, pe când alți pasageri, acei pasageri, sunt pur și simplu extaziați să experimenteze zborul. Dacă la al doilea segment de pasageri mai adaugi și experiența vizitei în aeroport, a duty free-ului și a stewardeselor de la bord, sunt lesne de înțeles fascinația călătoriei cu avionul și aplauzele de la finalul spectacolului. Totuși, pentru persoanele care se închipuie vedete cu viză de frequent flyer, gestul începătorilor este total nepotrivit, venit din așa-zisa lipsă de educație a zburatului cu avionul. Adaugăm documentare pe social media și reacții instant din partea audienței virtuale și avem parte de cancel culture. Pe scurt, acest fenomen presupune marginalizarea sau boicotarea, de cele mai multe ori cu ajutorul social media, a unei persoane sau unui grup de persoane care a acționat sau vorbit într-un mod inacceptabil.

Ca în orice demers social, am fost curioasă să văd ce părere au cei din cercul meu de prieteni despre acest subiect și motivele din spatele aplauzelor. “Pe mine nu mă aplaudă nimeni că îmi fac meseria”, „de proști aplaudă, că nu știu ce e aia”, „de eliberare și în sens de mulțumire lui Dumnezeu”, și răspunsurile pot continua mai departe de cele ale prietenilor mei, păstrând tematica contradictorie. Înainte să îmi sugerați să îmi găsesc alt cerc de socializare, să ne lăsăm comfortabil pe spătarul scaunului. Poate mai relevant decât răspunsul la întrebarea ”cine are dreptate?”, ar fi să ne uităm la motivele din spatele fiecărei alegeri și să zăbovim puțin, încercând să înțelegem ambele versiuni. Să ne punem în papucii celorlalți și să găsim suficientă empatie cât să ne putem spune că ne bucurăm să trăim într-o lume liberă, în care opiniile și avioanele zboră (aproape) nestingherit.
Backlog:
Chiar și această perspectivă nu va ajuta cele două tabere (pro și contra aplauze) să se întâlnească la mijloc, să își dea mâna amical și să își promită solemn că vor rămâne prieteni de zbor. Pentru că o altă componentă, pe care o înghesuim mereu în bagajele agabaritice, este conflictul. Atunci când nu întelegem un comportament, când îi vedem ca inacceptabil social, ca ceva ce nu ne reprezintă nici în ruptul capului, îl confruntăm, ne delimităm de el și de persoana care îl manifestă, și inevitabil intrăm în conflict. “Pe mine nu mă aplaudă nimeni că îmi fac meseria”, „de proști aplaudă că nu știu ce e aia”, „de eliberare și în sens de mulțumire lui Dumnezeu, că parcă el a pilotat”, și răspunsurile pot continua mai departe de cele ale prietenilor mei, păstrând tematica contradictorie. Înainte să îmi sugerați să îmi găsesc alt cerc de socializare, să ne lăsăm comfortabil pe spătarul scaunul. Ne place conflictul și puterea de a spune ce gândim, mai ales în contradictoriu și în situații familiare, dar, în mod paradoxal, nu suntem comfortabili să nu avem dreptate. Ne strângem cu această centură de siguranță, numită dreptate, fără să ne dăm seama că ea ne încătușează, ne limitează înțelegerea despre lume, despre cei de lângă noi și ne scade toleranța. Centura de siguranță este bună, prezintă mai multe beneficii decât dezavantaje, dar nu ar trebui confundată cu o mască de oxigen la care apelăm abuziv. Ce încerc să încurajez în termeni metaforici sunt 10 secunde de inactivitate. Declarate fatale dacă pilotul nu acționează, aceste 10 secunde luate până la poziția brace de impact cu inamicul aplaudător pot face diferența între jignire și empatie. Între ignoranță și toleranță. Între simplitate și complexitate. Nu de alta, dar pălmuitorul s-ar putea să fie chiar sufletul tău pereche.
La finalul cursei, când trenul de aterizare este desfășurat și toată lumea are cuplate centurile de siguranță, înainte să iei decizia de a judeca sau nu un comportament chestionabil ca fiind deranjant sau neadecvat, închide ochii și întreabă-te: persoana care aplaudă lasă în urmă o lume mai bună sau mai rea?
Semnat, o călătoare care își alege bătăliile în mod empatic 🧡

Ilustrații: DALL-E 3