Rexpublica nr. 1 (2023)
Mesmeric zoom/ Mesmeric doom
care este poziţia potrivitǎ pentru a scrie
poezia unde adevǎrul despre tine sǎ rǎmînǎ captiv
întreg
de la cromozomi pînǎ la capǎt
sǎ te întinzi în pat
dupǎ atîta apatie şi cadenţǎ cine ştie
pregǎtit pentru cǎlǎtoria aceea cu un singur bagaj
ochii larg deschişi
te desprinzi și apropierea începe
de la bezna grunjoasǎ a parcului
o încrengǎturǎ de celule asediate de melaninǎ
puţin mai tîrziu faţada maternitǎţii
aerul ei implacabil
de tabel luminescent în excel
aici se dǎ startul aici e linia întîi pentru ultima oarǎ
raţiunea e cel mai feroce animal cu digestie lentǎ
rǎbdare
fantomele apar odatǎ cu murmurul cîntecelor de leagǎn
în faţǎ rampa unde urcǎ maşinile
celor ce pretind un viitor numelui lor
dedesubt cîinele un spot în mişcare
vine spre tine
îi vezi moartea în ochi
din ce în ce mai aproape
deschisǎ ca o carte
alb pe negru citeşti mai departe
cealaltǎ moarte
Osmotic mood/ Osmotic doom
cineva aleargǎ ca umbra aceea
care dintre toate umbrele minte cel mai puţin
umbra unei fiinţe bǎtrîne
strǎbate strǎzi ce şi-au uitat sensul şi-au pierdut numele
pînǎ nu mai ştie nimic despre soare
trece pe poduri înlǎnţuite acoperite de prundişuri
dupǎ o vreme o zǎpadǎ subţire se lasǎ peste ele
apoi apar la suprafaţǎ intacte din nou
undeva vor începe curţi largi povîrnite
înţesate cu smocuri de scaieţi şi tufe rǎzleţe
cǎrǎri neprimitoare înşelǎtoare
aţintind blocuri dǎrǎpǎnate ce par nelocuite
aici a fost paradisul unor generaţii de cîini
sau ar fi trebuit sǎ fie
ecoul se întrerupe viteza începe sǎ scadǎ
Contra-Ereticǎ (anii din urmǎ)
doar cîteva ore se-ntind
între clipa naşterii şi cea a morţii
doar cîteva ore ai trǎit
totul se-adunǎ se-ntîmplǎ în aceleaşi cîteva ore
restul e odisee de funambul nomad
valsînd eretic îmbrǎţişînd vedenii în largul foii albe
chiar şi cînd frica albeşte
şi oglindǎ îi eşti plutind peste nescrise întinderi.
nu tu faci pasul
plin de cicatrici şi mereu în unghi mort
eşti rǎmas mult în spate
într-un tîrziu vei ajunge pe urmele sale
el simte osia şi ştie balansul
omul e suflu şi la rǎstimpuri îşi nimereşte mersul
pasul îl face pe om sǎ coboare în lume
din compasiune
aproape din pietate
pentru cel ce-a împins ezitǎrile pînǎ la ritual.
un cer acoperit de nori ce par rufe întinse la uscat
rufe din vremuri pe care nicio istorie nu le-a dezlegat
spǎlate de sute de ani în clǎdiri posomorîte
sǎrace în caturi
scuturate de friguri cu logii înghesuite
prinse în zgarde de fier forjat înlǎnţuite ca robii
unde razele joacǎ în ape cianotice pe pereţi
alungiţi cum chipurile lui El Greco.
aici rǎsǎritul mai poate veni doar prin ochii unei femei
dintr-o fotografie boţitǎ
cǎzutǎ pe dalele roase ale unui scuar
vînturatǎ încoace şi-ncolo între ziduri.
dar pentru asta trebuie sǎ te uiţi pe unde calci
iar tu ridici capul privind anii rǎmaşi în urmǎ
înşiraţi pe tǎişul luminii
cum siluetele unor pisici ghemuite
încremenite contre-jour
în dreptul uşilor întredeschise
virgule despicînd – tot mai lesne de citit –
bezna.
(decembrie 2019/ 19 aprilie 2020)