Am descoperit pe acei oameni care trăiesc poezia fără să se teamă sau să se îndoaie sub magnitudinea ei. Ei emană un fel de împăcare născută din mulțumirea că știu ce fac și chiar fac bine. Sunt oameni lângă care poți respira fără riscul de a fi copleșit de egouri megalitice. Există o semrenie a scriitorului adevărat care se manifestă prin câteva trăsături: nu te atrage în capcane ideologice, nu te dă în bărci metafizice, nu te obligă să-i fii martor, nu te împovărează cu complexele sale, dar îți poate arăta semnul sub care arde flacăra sa.
Orașul Patras s-a dovedit a fi un loc propice poeziei, cu portocalii săi amari, arborii jacaranda, marea, muntele, scările, cetatea și Sfântul. Mi-a apărut ca un oraș în care străzile respiră ritualul cotidian mediteranean care mă fascinează. Piața Trion Navarchon nu e doar un spațiu urban, ci o scenă unde portocalii ornamentali păreau să vegheze asupra trecerii timpului. Acolo localnicii își beau cafelele la terase și ne ascultau versurile, aplaudând de pe margine și înțelegându-ne arta. Festivalul mi-a arătat cum orașul poate rezona viu la cuvintele rostite în amfiteatre, piețe sau pe stradă. Versurile poețillor de pretutindeni nu erau simple texte, ci gesturi de apartenență la patrimoniul deocamdată efemer al poeziei rostite. Nu, nu au fost exerciții de exhibiționism, deși, uneori volumul și intensitatea au trecut în zona de performance. Cred că poezia adevărată poate fi citită cu voce tare, dar este cu adevărat eficientă în șoaptă. Poezia este temută de toți cei care își construiesc imperii vremelnice pe contracte cu condiții scrise mărunt sau pe minciună sau cu vrajbă. Le povesteam elevilor de la Liceul General nr. VIII despre cum cred eu că apare poezia, cum se folosește de pârghiile creativitățiii pentru a scoate din inconștient imagini brute pe care apoi mintea le șlefuiește în adevărate obiecte forță morală, imaginativă și estetică care îmbogățesc sufletul. Îi îndemnam să aibă viață în afara obligațiilor de zi cu zi, să aibă viață sufletească, să-și prețuiască și să-și crească dramul de creativitate indiferent către ce zonă îi duce. Între timp unul din ei, provocat de atmosferă, a reușit să ne uimească recitând câteva versuri prospete.
Erau adevărate, sincere și necontaminate de limbajul și ideatica ariei social-media. Într-adevăr este posibil. Ingredientele sunt latente, dar prehensibile.
Jacaranda
(poem pentru Patras)
Palmele verzi țin cerul deasupra creștetelor noastre,
unele aici, altele pe țărm înaintea buzelor de piatră.
Firmamentul este de un albastru Leica vibrant
cu ochiul liber și nu e de mirare,
iar noi stăm cuminți ca semințele în rodie
ascultând cuvintele care se ridică
din tot atâtea fântâni câte glasuri.
Poezia nu se țipă, poezia se șoptește
și abia atunci e semn că mintea de pe urmă
se ivește în lume ca ecou al gândului.
Palmele verzi țin cerul deasupra creștetelor noastre,
briza apusului le agită într-o veselie,
dar ele nu se bucură sincer,
firmamentul atârnând cu aștri îndepărtați și reci.
Cine doarme acum își visează viața de dincolo,
nu și poetul, ce sapă stăruitor la fântâna lui
pentru care va fi plătit în ani lumină.
Dar nici să trândăvească
respirând mierea florilor purpurii
nu se cuvine oricât l-ar ispiti.
Palmele verzi țin cerul deasupra creștetelor noastre,
iar voi vă temeți de poezie nu pentru că nu o înțelegeți,
vă temeți de ea pentru că doare în toate rănile voastre.
O rană care doare anunță o poveste care nu s-a terminat
și cine e mai bună ca poezia să o înfățișeze?
Muntele dăinuie neclintit înaintea apei,
întocmai lui poetul stă înaintea undei sale,
întunecate ca noaptea printre măslini,
numai că poetului în crește scara
cu fiecare verb ivit la suprafață.
Palmele verzi țin cerul deasupra creștetelor noastre,
navele trec grele cu mărfuri pentru trup și aparență.
Numai poezia se proclamă în plină stradă
trecătorilor uluiți de îndrăzneala poetului.
E nebun strigă vrăjmașul, arătând cu degetul noduros
spre un roi de cuvinte care iese și intră
din guri în urechi, din ziduri în urechi, din vitrine în urechi.
Goliciunea adâncului îl trage încet și sigur
către o deslușire judiciară în care degetul noduros
va fi obiectul contondent al condamnării sale.
Palmele verzi țin cerul deasupra creștetelor noastre,
Paraskevi își cunoaște cetatea ca pe propriul buzunar:
acolo e bine să se strângă curioșii,
dincolo se alungă stagnarea cu mulțimea iuțită pe scări,
câte lumini atâtea umbre, câte porți atâte ziduri;
dar fiica dragonului își dorește soare mai mult în cale
și fără să se teamă de senectutea trunchiurilor cu palme verzi
le șoptește: jacaranda, jacaranda, jacaranda,
ele într-o veselie să se agite și să lase
mai mult din chipul astrului pe calcarele lustruite.
Jacaranda
(poem for Patras)
Green palms hold the sky above our heads,
some here, others on the shore before the stone lips.
The firmament is to the naked eye
a vibrant Leica blue and that`s no wonder,
as we sit still like the seeds in a pomegranate
listening to the words that rise
from as many wells as voices.
Poetry is not to be shouted, poetry is to be whispered
and only then is it a sign that hindsight
emerges in the world as an echo of thought.
Green palms hold the sky above our heads,
the sunset breeze shakes them joyfully,
but they do not rejoice sincerely,
the firmament hangs heavily with distant and cold stars.
Whoever sleeps now dreams of the life beyond this life,
but not the poet, who diligently digs at his well
for which he will be paid in light years.
But it is not right to laze around
breathing the honey of purple flowers
no matter how tempting it may be.
The green palms hold the sky above our heads,
and you fear poetry not because you don’t understand it,
you fear it because it hurts in all your wounds.
A wound that hurts announces a story that is not over
and who is better than poetry to depict it?
The mountain stands unwavering before the water,
just as the poet stands before his stream,
dark as the night among the olive trees,
only the poet’s ladder grows
with each verb that emerges to the clear.
The green palms hold the sky above our heads,
the ships pass loaded with goods for the body and appearance.
Only poetry proclaims itself in the middle of the street
to passersby astonished by the poet’s audacity.
The foul shouts the foe, pointing with his gnarled finger
to a swarm of words that comes and goes
from mouths to ears, from walls to ears, from shop windows to ears.
The emptiness of the deep slowly and surely pulls him
towards a judicial clarification in which the gnarled finger
will be the blunt object of his condemnation.
The green palms hold the sky above our heads,
Paraskevi knows her city like the back of her hand:
it is good for the curious to gather here,
stagnation is chased away with the crowd hurrying up the stairs there,
as many lights as many shadows, as many gates as many walls;
but the dragon’s daughter wishes for more sun in her path
and without fearing the old age of the trunks with green palms
she whispers to them: jacaranda, jacaranda, jacaranda,
so that they may shake in joy and leave more light
show on the polished limestones.
Jacaranda
(poème pour Patras)
Des mains verts soutiennent le ciel au-dessus de nos têtes,
certains ici, d’autres sur le rivage, devant les lèvres de pierre.
Le firmament est d’un bleu Leica vibrant
à l’œil nu, sans surprise,
et nous restons immobiles, tels des graines dans une grenade,
à écouter les mots qui s’élèvent
d’autant de puits que de voix.
La poésie ne se crie pas, elle se murmure
et c’est alors seulement qu’elle est le signe de la sagesse après coup,
tel un écho de la pensée dand le monde.
Des mains verts soutiennent le ciel au-dessus de nos têtes,
la brise du coucher de soleil les secoue de joie,
mais ils ne se réjouissent pas sincèrement,
le firmament est lourd d’étoiles lointaines et froides.
Qui dort maintenant rêve de l’au-delà,
pas le poète, qui creuse assidûment son puits,
pour lequel il sera payé en années-lumière.
Mais il n’est pas convenable de paresser,
à respirer le miel des fleurs violettes,
aussi tentant soit-il.
Les mains verts soutiennent le ciel au-dessus de nos têtes,
et vous craignez la poésie non pas parce que vous ne la comprenez pas,
vous la craignez parce qu’elle vous fait mal dans toutes vos blessures.
Une blessure douloureuse annonce une histoire qui n’est pas terminée
et qui mieux que la poésie pour la décrire ?
La montagne se dresse inébranlable face à l’eau,
tout comme le poète face à sa vague,
sombre comme la nuit parmi les oliviers,
seule l’échelle du poète grandit
à chaque verbe qui émerge.
Les mains verts soutiennent le ciel au-dessus de nos têtes,
les navires passent lourds de marchandises pour le corps et l’apparence.
Seule la poésie s’annonce au milieu de la rue
aux passants étonnés par l’audace du poète.
C’est un fou, crie l’ennemi, pointant de son doigt noueux
un essaim de mots qui va et vient
des bouches aux oreilles, des murs aux oreilles, des vitrines aux oreilles.
Le vide des profondeurs l’entraîne lentement et sûrement
vers une clarification judiciaire où le doigt noueux
sera l’objet brutal de sa condamnation.
Les mains verts soutiennent le ciel au-dessus de nos têtes,
Paraskevi connaît sa ville comme sa poche :
il est bon pour les curieux de s’y rassembler,
la stagnation est chassée par la foule qui monte les escaliers en hâte là,
autant de lumières que d’ombres, autant de portes que de murs ;
mais la fille du dragon souhaite plus de soleil sur son chemin
et sans craindre la vieillesse des troncs aux mains verts,
elle leur murmure: jacaranda, jacaranda, jacaranda,
afin qu’ils tremblent de joie et laissent
un peu plus de traces du visage de l’astre sur les calcaires polis.
Material realizat împreună cu:
Fotografie de Sissy Morfi (fotograf oficial al festivalului).