Nicolae Tzone
Nu cred că mi-a lipsit curajul când i-am telefonat prima dată lui Ioan Alexandru – eram în vara lui 1988 – şi i-am propus o discuţie cu o singură temă: Mihai Eminescu. M-a invitat – tema i se păruse, probabil, din prima clipă, deosebit de provocatoare – cu o voce blândă, caldă, să-l vizitez acasă, indicându-mi cum ajung la el, în labirintul de străzi cu nume de capitale europene, din spatele actualei clădiri a Guvernului. Când am închis telefonul a spus, cum aveam să-l aud apoi de fiecare dată când aveam să-l întîlnesc: „Doamne, ajută!”.
Am ajuns, încărcat cu un casetofon greoi şi destul de uzat, unul mai bun nu reuşisem să împrumut, în ciuda stăruinţelor mele, în casa lui Ioan Alexandru. Eram încă un om tânăr, dar nu prea mă mai inflamam de mult cu uşurinţă, deşi îmi era dat să ajung deseori în preajma unor cărturari ieşiţi din comun. Numai că întâlnirea cu Ioan Alexandru, din prima clipă, m-a coborât, sau mai degrabă m-a urcat într-o lume absolut fascinantă, fabuloasă cu totul. Ioan se afla, fizic, într-o înflorire extraordinară a fiinţei sale. Era înalt şi frumos, părea o întrupare aleasă a rasei umane. Chipul lui îmi amintea puternic de o secvenţă de film, pe care o văzusem cândva, şi în care fulgura deosebit de expresiv faţa lui Serghei Esenin. Îl găseam foarte asemănător, totodată, cu chipul lui A. E. Baconski; de o frumuseţe eclatantă, păstrat în câteva fotografii care au tot circulat, la un moment dat, prin presa literară.
Era, Ioan cel care îl primea pe tânărul său admirator, pregătit pentru a-l iscodi cu nu puţine întrebări, îmbrăcat cu ie albă, larg deschisă la gât. Pe peretele din stânga al camerei unde m-a poftit era o veche icoană, deosebit de mare, iar la baza ei ardea, cu lumină bogată, o candelă. Pe centrul încăperii, un birou masiv era ticsit cu – cred că toate – volumele Eminescu din ediţia Perpessicius, câteva dintre ele fiind deschise, pentru a putea fi folosite de-a lungul dialogului, ici-colo. Nu le-a folosit, însă. N-a fost nevoie. Căci odată pornită discuţia, acest munte de om s-a transformat în altceva, care numai vag mai aducea cu bărbatul ce mă întâmpinase. A căzut într-o transă profundă. Vorbea dumnezeieşte, cu mâinile unite a rugăciune în faţa bărbiei, şi cu ochii închişi. Mă miram că, în concentrarea aceea ilimitată, îmi putea auzi întrebările şi că se putea lăsa ghidat de ele în labirintul unei confesiuni unice. Era cu desăvârşire transfigurat. Era un şuvoi incredibil de cuvinte memorabile. Era o flacără care se răsucea în sine, răspândind împrejurul său focul pur. Şi copertele roşietice ale volumelor lui Eminescu, încurajate de pâlpâirea pronunţată a candelei, deveniseră fiinţe vii. Iar eu eram numai ochi şi urechi şi mă rugam ca buzele poetului să şoptească la nesfârşit adevărurile intimităţii minţii sale.
Am cunoscut multă lume deosebită, am publicat mai bine de 70 de dialoguri, în care i-am avut parteneri de discuţie pe Cella Delavrancea, pe Şerban Cioculescu, pe Edgar Papu, pe doamna Buşulenga, pe N. Carandino, pe Henri H. Stahl şi pe atâţia alţii, dar pe nimeni nu am auzit vorbind aşa cum l-am auzit pe Ioan Alexandru.
Ioan, atunci, în orele norocoase când am avut privilegiul de a-l stârni să coboare în adâncurile sale, era – cu certitudine – cea mai pură, cea mai extraordinară expresie a limbii române şi a geniului ei în desfăşurare. Şi, dincolo de substanţa în sine a mărturisirii, mai era şi rezonanţa fabuloasă a cuvintelor în ipostaza lor de sunete şi de ecouri. Căci odată cu rostirea lor, toată încăperea devenea un rai sonor. Eram străbătut de sentimentul că, percepând sensurile propoziţiilor şi ale frazelor ce se rostogoleau la infinit, zăresc îmbrăţişându-se în aer trupurile materiale ale sunetelor care le alcătuiau.
Din păcate, interviul acela nu a fost să fie rostit decât până la jumătate. Hârbul de casetofon a refuzat, de la un timp încolo, să-şi mai oblige rotiţele să se învârtească şi banda să îngurgiteze cuvinte. Acest lucru l-am observat abia târziu şi o frică uriaşă m-a copleşit pur şi simplu. Dacă, oare, nu s-a înregistrat deloc convorbirea noastră? Nu i-am mărturisit temerea mea poetului. Mergând, apoi, pe stradă, mă copleşea sentimentul că picioarele mi se înfig în asfalt până peste genunchi. Nu aveam curajul să mă opresc şi să controlez dacă înregistrarea se efectuase sau nu. Trăiam deja Pierderea cea mai importantă a vieţii mele de până atunci. În sfârşit, am ajuns în camera mea, am aşezat măgăoaia de casetofon pe masă şi un timp nu am avut curajul să apăs pe butoanele sale. Când, împreună cu un coleg, am făcut acest lucru, am crezut că pier, că mă topesc, că mă evapor, pentru că, în afara unui horcăit bizar, banda nu voia să mai mărturisească nimic altceva. Îmi venea să plâng de durere. Poate că am şi plâns. Poate că am muşcat cu disperare din pernă şi poate că mi-am muşcat degetele până la sânge. Se pierduse o mărturie indubitabilă că fusesem de faţă la un Miracol. Trăiam o neputinţă, o umilinţă fără margini. Eram prea disperat, eram vlăguit, eram interzis de ceea ce se întâmplase.
Peste câteva ceasuri, în miez de noapte, am mai încercat o ultimă dată să zgâlţii casetofonul barbar, să-i ciocănesc butoanele şi carcasa. Şi – minunea minunilor! magia magiilor! – în încăpere a izbucnit, tremurată şi ireală, vocea lui loan Alexandru. Deşi înregistrarea nu era de calitate, Miracolul întreg trăit în miezul acelei zile se regăsea acolo. Cu siguranţă că am chiuit. Că am ţipat. Că am sărit în sus de bucurie.
Au urmat câteva zile în care am copiat casetele. Muncă de ocnaş, care, de obicei, mă epuiza. I-am dus lui Ioan textul frumos dactilografiat. Apoi ne-am întâlnit undeva în oraş – la o cofetărie? la un restaurant? la Uniunea Scriitorilor? da, da, parcă aici. Mi l-a înapoiat, spunându-mi şi arătându-mi că a făcut o singură adnotare pe el, la pagina 15, pe care o transcriu în continuare: „Adaug aici gândul lui Heidegger, publicat postum, despre Patrie: După omeneasca mea experienţă şi istorie, din câte sunt eu orientat, ştiu că toate cele esenţiale şi mari numai de aceea au putut să se nască, pentru că omul avea o patrie şi era înrădăcinat într-o tradiţie”.
Curios lucru, poetul nu era încrezător că voi reuşi să-l public. Avea de ce. Erau acolo exprimate gândurile lui că între Prologul Evangheliei lui Ioan şi poemul Luceafărul este o legătură nemijlocită: „Eminescu, ca şi Dante, este un poet al iubirii, unul dintre cei mai mari poeţi ai iubirii din toate literaturile lumii. El este un om care ştie că esenţa dăinuirii este iubirea. În fruntea Luceafărului – aveţi aici pe masă, în faţa dv., în fotocopie, dovada grăitoare a ceea ce spun – este copiat, de către Eminescu, Prologul Evangheliei lui Ioan, apostolul iubirii. Aşadar, prologul Luceafărului este acest sublim text vechi, în limba greacă…”.
Pe urmă, el rostise un scurt fragment din Doina: „Ştefane, Măria Ta/ Tu la Putna nu mai sta/ Lasʼ arhimandritului/ Toată grija schitului…” şi era greu de crezut că supervizorii de la Sectorul de presă al CC al PCR – unde revista mergea săptămânal pentru a fi periată, tunsă de fiecare dată, de câte ceva, vor îndrăzni să dea drumul pentru tipărire la aşa ceva.
Lucian Avramescu, care se ocupa pe atunci de SLAST, m-a chemat la el şi mi-a zis cu aerul unei mari victorii:
– Nicolae, eşti un norocos. A fost o luptă teribilă pentru a nu ţi se scoate interviul din gazetă. Dacă ai observat, nu s-a lăsat deoparte din el decât un singur pasaj…
Victoria era, cu adevărat, reală şi importantă. Se obţinuse, de altfel, şi o derogare de la regulă, în sensul că mi se acordaseră pentru acest dialog două pagini, celelalte interviuri fiind mai totdeauna obligat să le reduc la o singură foaie de revistă.
Dezlipirea acestui lung paragraf din context nu era în măsură de a diminua satisfacţia tipăririi dialogului cu Ioan. Culmea este că fusese permisă rămânerea în text exact a ceea ce noi credeam că nu va răzbi: referirea la Prologul Evangheliei lui loan şi versurile din Doina.
Ştiu că Poetul s-a bucurat, într-adevăr, mult. De altfel, în urma tipăririi dialogului, s-a statornicit între noi o cordialitate şi o căldură deosebite. De aceea, după Revoluţie, când i-am solicitat un interviu-fluviu (a apărut în Tineretul liber, în cinci episoade de câte o jumătate de pagină, în intervalul 4-18 februarie 1992) m-a primit cu braţele deschise. I-am solicitat, după aceea, o scurtă convorbire în urma stupidului accident de maşină care a curmat viaţa lui Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Mi-a răspuns, îndurerat profund fiind.
Ultima dată l-am întâlnit într-o staţie de metrou. Mergea la o şedinţă a Camerei, fiind parlamentar. S-a bucurat să mă vadă, întâmpinându-mă cu salutul său invariabil: „Doamne, ajută!”
– Ştiţi, i-am zis, aş dori, dacă reuşiţi să vă faceţi timp, să vă provoc la realizarea unei cărţi-dialog, a cărei temă să fie iubirea esenţială… M-a privit, cântărind câteva clipe cuvintele mele, apoi mi-a răspus cu vocea inconfundabilă:
– Pentru dv., fac tot ce doriţi.
Sosise metroul. M-a îmbrăţişat grăbit, spunând încă o dată: „Doamne, ajută!”. Apoi, din uşa metroului, a adăugat, fluturând mâna:
– Să mă căutaţi neapărat!
A fost ultima dată când l-am văzut şi l-am auzit. Părea puternic şi marcat de noul său rol în viaţa Cetăţii.