REXPUBLICA

Redacția

„Zavaidoc în anul iubirii” este cel mai recent roman al cunoscutei scriitoare Doina Ruști, apărut anul acesta la editura Bookzone. Trei cărți compun acest roman, oferind trei mărturii ale unei interferențe amoroase ce se petrece în interbelic și îl implică pe vestitul diseur Marin Gheorghe Theodorescu. Obișnuim să idealizăm implicit această epocă, fără să-i cunoaștem nuanțele, umbrele sau obscuritatea. Obișnuim, de asemenea, să mitizăm artiștii acelei vremi, fără să le cunoaștem dramele. Doina Ruști ne oferă o experiență vividă și veridică, expunându-ne la radiațiile de fond, la mentalitatea, moravurile, intrigile și la pragul de sus ale acelor ani. Nu este un roman biografic, ci unul de dragoste, al unei iubiri amare, care implică suspansul, crima, abuzul, devenirea, revelația și redempțiunea. Pentru a vă facilita o experiență literară completă am adresat autoarei câteva întrebări, iar dumneaei a avut amabilitatea de a ne răspunde:

R: Oamenii timpului nostru uită repede și nu mai sunt interesați de trecut, prezentul fiind ocupat de angoase, achiziții, aspirații deșarte și competiție. În ce măsură pot fi oamenii ajutați să depășească acest prag de orbire și cu ce beneficii? Ce le poate oferi o plimbare în trecut?

D.R.: În general, pierdem legătura între generații, amintindu-ne în cel mai bun caz de bunici și rareori de bunicii bunicilor. Prin urmare, și epocile își pierd culoarea de-a lungul timpului, rămânând în memoria colectivă doar prin mărturii, și ele subiective, distorsionate în funcție de educația fiecărui receptor, de interese și de sensibilități. Tocmai de aceea, o călătorie în trecut e de multe ori dorită, pentru că nu există om care să nu aibă nevoie de o evaluare a propriei istorii prin raportare la faptele înregistrate. Mă întorc la anul 1923 pentru că vreau să-mi regăsesc bunicii, cu iluzia unui timp perfect și cu iluzia unui punct reper.

R: Toți am auzit de Zavaidoc, la un moment dat, și, cu siguranță, i-am ascultat vocea penetrantă în vechile înregistrări. Ce înseamnă Zavaidoc pentru dumneavoastră? De ce v-ați oprit la el? Descoperindu-l, pentru economia și construcția romanului, vi s-a părut o personalitate prehensibilă?

D.R.: Am auzit de Zavaidoc în copilărie, fără ca el să însemne ceva; pentru mine era pe-atunci doar un cântăreț învechit și atât. Reîntâlnirea mea cu el vine pe teritoriul ficțiunii, din motive care mă animă adeseori să scriu despre o temă, despre o realitate, despre faptele care au fost, adică emoția. Iar în cazul de față, m-a emoționat faptul că posteritatea i-a fost potrivnică. Acest om a strălucit și totul i-a fost luat, ba chiar și post-mortem a fost pus în umbra unor fapte fără legătură cu el. Interesul mi-a fost stârnit la o lansare de carte, a lui Simion Bogdan, despre primele înregistrări muzicale. Printre cei prezentați acolo se afla și Zavaidoc, un nume, pe care îl știam din copilărie, un nume ce s-a reactivat în memoria mea dintr-un oarecare motiv și s-a conectat cu alte fapte ale timpului meu vechi, amintindu-mi de plăcile de patefon, de șifonierul cu pălării, de epoca, îndulcită între timp, care a fost a tinereții bunicilor mei. Și cum mă aflam imediat după terminarea unui roman autobiografic, mi s-a deschis o ușă spre subsolurile copilăriei. La asta a mai contribuit și un text din ziarul Universul, din vara anului 1923. Restul a fost o plimbare, cu 100 de ani în urmă, cu plăcerea pe care o conferă astfel de aventuri.

R: Ca arhetip, lăsați să se creadă că Zavaidoc este unul din visele cu sens ale Orbului (deus otiosus). În același timp, Zavaidoc este animat, ghidat și predestinat de forțele inconștientului său, fiind sub puterea Lunii, care îi vorbește și îl încearcă. Este el o răscruce a spiritului timpului său? Poate fi călătoria sa un «redivivus» al ritului orfic? Sau poate fi un avatar al lui Tamiras?

D.R.: Am avut intenția de a intitula romanul Zavaidoc și cântecul orbului, de aici și numeroasele trimiteri spre acea zonă, care este nu atât a unui destin, cât a epocii. Simbolismul intrase la noi și permitea pendulări între filozofie și zona mistică (vezi Blaga, Crainic) și l-am preferat între multe altele pentru a întări imaginea anilor nebuni cu exaltările și mania predestinării. Ține totodată de arhetipul creator, de obsesiile lui Eliade, pentru care orbul este înrudit cu orfanul prin vocație oraculară. Am încercat să-i dau notă ironică, pentru a nu fi nevoită să vorbesc prea mult despre rolul pe care l-a avut faptul că Zavaidoc era orfan.

R: Dacă ar fi ales o carieră în operă, oare cum ne-am mai fi adus aminte de el azi? Și-ar mai fi păstrat spiritul năbădăios? Cât credeți că a fost pasiune și cât a fost patimă în viața sa?

D.R.: Cred că, dacă rămânea la Teatrul Liric, nu ne-am fi amintit de el. Valoarea lui Zavaidoc este dată de capacitatea sa de a prelua o mentalitate autohtonă, cu rădăcini vechi, și de a o repune în circulație. A adunat folclor și a creat un stil, ori acestea sunt elemente de școală nouă. Spre deosebire de alți cântăreți, el n-a fost doar un executant, n-a cântat decât rar cântece din repertoriul internațional, ci a încercat să creeze cu mijloace minime un repertoriu autentic, pe care l-au preluat apoi mulți alții, ca să nu zic aproape toți cântăreții de după el. Lăutarii de școală veche îl respectă tocmai pentru asta. Cred că în anul 1923 cânta cu pasiune. Nu cred că era năbădăios, cum zice Jean Dumitrașcu în monografia sa, ci mai degrabă meditativ și pătruns de povestea din cântec. Aici ne-am și întâlnit: am fost interesată de faptul că Zavaidoc intenționa să-și scrie romanul vieții (altă obsesie a interbelicilor). Cred că avea înclinații epice, știa să povestească prin cântec. Iar pentru asta, e nevoie de pasiune și de echilibru în egală măsură. Mai târziu a devenit mai tehnic.

R: Romanul dumneavoastră îi deschide calea spre mântuire, ceea ce nu îi creează un statut sacramental, ba din contră îl face accesibil, apropiat, tangibil. Credeți că salvarea lui Zavaidoc vine prin arta sa, spiritul caritabil sau prin iubirile sale? Ne puteți vorbi despre coordonatele iubirii care menține unitatea romanului?

D.R.: Privindu-i puținele fotografii, m-a frapat privirea sa, parcă închisă pentru prezent, rămasă într-un timp intangibil. Pare să aibă o perdea pe ochi și, desigur, m-a incitat să aflu ce se află dincolo de ea. Apoi l-am auzit pe Jean Dumitrașcu spunând că Zavaidoc s-a însurat târziu, pentru că nu credea în căsătorie. De aici a început investigația mea. Era iubit, în jurul său roiau femeile, ca în jurul oricărui artist, dar existaseră în viața sa episoade mistuitoare și mai ales acea unică iubire, pe care o proslăveau interbelicii. Privindu-l ca pe o ființă narativă, cu respect maxim față de poveste, am căutat răspunsul în cântecele sale și am pornit de la unul, în care este vorba despre o studentă. Apoi, a contat și faptul că își dorea să scrie un roman. Îl cunoștea pe Urmuz, care s-a sinucis în acel an, se învârtea prin multe medii culturale. Din aceste firave informații s-a născut biografia Matildei și, treptat, povestea de dragoste. Între impertinența tinereții, care ni-l înfățișează trăgând din țigară, și privirea pierdută de după 1928, s-a întâmplat ceva dramatic și decisiv. Resemnarea dintr-un cântec ca Aleargă, aleargă Gheorghiță (care este chiar numele său), e rezultatul unei lecții trăite la foc încins. Principalul său adevăr existențial se leagă de asta. Orice situație de criză, vrea să ne spună cântecul, când îți fuge calul, se rezolvă pe loc, lucru pe care îl știe oricine, mai ales omul simplu, țațele umile (Tața Lina, țața Mița și Lisăndrina) în primul rând. La această rațiune simplă se întoarce Zavaidoc, pe aceasta se bazează salvarea sa. Din păcate, cei care au venit după el (de exemplu, Maria Tănase) nu mai păstrează acest refren al unui vechi cântec românesc, pentru că nu i-au înțeles semnificația, nu mai aveau legături cu șirul țațelor prinse în hora începută într-o medievalitate pentru care n-a mai existat organ, ci doar ureche muzicală.

R: Romanul beneficiază de o scenografie și o recuzită de invidiat și cu siguranță va mobiliza cititorii să caute clădiri și străzi pentru a plasa mai bine acțiunea, astfel integrându-i și mai bine în subiect. În documentarea dumneavoastră ați întâlnit, pe lângă dovezile materiale, semne ale sale în mentalul colectiv care încă rezistă?

D.R.: Bineînțeles. Cred că mulți bucureșteni știu că la Cișmigiu era o stație de tramvai care-i purta numele, pentru că exista pe-acolo un restaurant cu grădină unde el cânta. Tocmai de asta am evitat să preiau detaliul în roman. Dar există multe alte lucruri pe care le-au păstrat doar ziarele, iar eu de la ele am pornit.

R: Zavaidoc vine dintr-o vreme în care oamenii știau să trăiască, dintr-o vreme pre-analoagă, naturală, încărcată de sens, dintr-o vreme despre care doar mai citim. Ar trebui să ne reîntoarcem la vechile cântări? Vă doriți o ecranizare a romanului dumneavoastră?

D.R.: Mi-ar plăcea un popas în anul 1923. Desigur, un film ar fi un vis, dar cum filmele de epocă cer bani mulți, nu-mi fac iluzii.

R: Sunteți autoarea unor cărți care au reînviat epoci cu figurile lor emblematice, fapt care a presupus documentare serioasă, transpunere în timpul respectiv, adecvare a limbajului și iscusință de ghid/ călător. În ce fel ne ajută romanțarea istoriei? Poate fi o soluție pentru amnezie și mediocritate?

D.R.: Nu cred în romanțare, ci doar în emoții. De fiecare dată a fost vorba despre o emoție care a generat o poveste. Documentarea este secundară în cazul meu. Urăsc monografiile și ador ficțiunea. Oamenii par să caute adevărul într-un roman, chiar întreabă de multe ori cât adevăr e într-o carte, dar în realitate adoră ficțiunea veridică, forța unei scrieri ce te face să crezi în ea.

R: Studii de mediu noi arată că este mai sigur pentru natură să tipărim pe hârtie. În același timp, ceea ce numim «inteligență artificială» ne câștigă cu șabloanele rețetelor clasice și cu foarte mult kitsch. Cu toate acestea, cui considerați că va aparține viitorul literaturii ca obiect? Dar literaturii ca artă?

D.R.: Cred că ne aflăm în miezul unei mari schimbări, care cuprinde desigur și literatura. Sunt convinsă că formele actuale vor dispărea cu timpul, însă istoria ne-a dovedit că interesul față de poveste nu se va stinge. Felul de a povesti, de a înțelege și de te bucura de o poveste – acestea sunt deja în schimbare. Autorul n-o să mai conteze. Scrisul singur nu va mai fi de ajuns, ci orice compoziție se va manifesta hibrid, printr-un melage al artelor existente, al tehnicii noi. Și da, AI va avea un rol din ce în ce mai important, va fi instrumentul nelipsit. Și toate astea, în scurt timp.

„Zavaidoc in anul iubirii”

Autor: Doina Ruști
Editura: BOOKZONE
Anul aparitiei: 2024