REXPUBLICA

Călin Dengel

Trăiam extreme. Era decembrie și ne chinuia un ger aspru, cum nu mai fusese de ani buni. Calculatoarele mergeau din ce în ce mai greu, în birouri erau treizeci de grade, sistemul de ventilație nu mai făcea față și ajunsesem să ne urâm de-a binelea. Pe sub pufoaice veneam îmbrăcați ca de vară și când coboram la bistro, toți se uitau la noi ca la niște nebuni. Băieții de la IT minau crypto fără să se mai ferească.
Serviciul IT fusese externalizat în urmă cu trei ani, iar de rețele și depanări se ocupa această firmă, care reușise să strângă în portofoliu câteva din companiile aflate în clădirea noastră. Imediat după semnarea contractului ne-am trezit cu terminale noi, din cele mai scumpe, care „nu trebuiau oprite niciodată”, apoi au apărut prin colțuri rackuri pe roți, cu așa zisele „servere”, care trebuiau „să ne facă viața mai ușoară”. Au urmat configurații noi a căror logică îmi scăpa.
Era strigător la cer să ai un calculator nou, cu un sistem de operare la zi și să aștepți minute în șir ca să se deschidă mailul sau vreun document important. Nu lucram cu fișiere mari și cu toate acestea editarea unei banale prezentări dura o veșnicie. Ca să ni se închidă gura, compania ne-a ținut un curs de securitate cibernetică și am fost obligați să semnăm, printre altele, că ne asumăm orice tentativă de destabilizare a rețelei, consecințele fiind pe măsură.
Situația se complicase și mai mult în ultimile șase luni și nimeni nu avea curaj să deschidă subiectul la ședințe. Aceasta până într-o zi, când lucrând la o simulare obișnuită în direct cu Sediul Central, rețeaua a picat, iar eu m-am trezit zicând în gura mare față de directorul local: Uite așa se pierde crypto! A doua zi am fost anunțat că tânărul meu coleg, care abia venise în companie, se va ocupa de proiectul la care eu lucrasem până atunci, timp de aproape un deceniu. Gura bate curul!
Am suferit în taină păstrând mina și manierele corporatiste la birou, iar acasă am făcut terapie cu alcool. Colegul cel nou, venind să mă întrebe o mulțime de aspecte, mă considera un fel de autoritate, astfel, în realitate lucram în continuare la proiect, dar din umbră. Aveam și eu această mică satisfacție. Când ești într-un loc de foarte mult timp, capeți notorietate pentru că știi lucruri, mai ales că anual birourile se umpluseră cu atâtea chipuri noi. De fapt ierarhia corporatistă este cu totul alta față de amplasarea spațiului de lucru, a plăcuțelor pe uși sau a organigramelor.
În fiecare companie există o mână de oameni versați care știu despre ce e vorba și în ochii cărora te poți uita la nevoie pentru confirmare. Ei au un simț aparte al realității și, în general, conturile goale. Mă refer pe șleau la cei care pot fi futuți la orice oră ca să facă rapoarte, să rezolve diverse probleme, fie ele și personale, să muncească suplimentar, la oamenii pe mâna cărora se poate lăsa compania, în timp ce directorii își beau cocktailurile la plajă. Intrasem în filială cu un entuziasm naiv în urmă cu aproape douăzeci de ani, crezând orbește în aplicarea standardelor internaționale de business, în lucrul în echipă, în globalizare, în meritocrație și elită. N-ai să vezi!
B., directorul local, făcea parte din primul val de noi sosiți și pentru că avea un profil special, l-au ridicat în ierarhie, încet și sigur, până a ajuns director al filialei. B. obișnuia să-și aleagă secretarele și șefele de proiect după lungimea picioarelor. Și pentru că rapoartele pentru Centru nu puteau fi scrise cu picioarele, eu corectam peste program prostiile pe care le puneau mai toți pe hârtii. Asta nu se găsea în fișa postului, ci ținea de loialitatea mea față de viziunea originară. Câtă prostie! Colegii mei cei vechi își văzuseră de drum, când inflația de personal necalificat și categoric neinstruibil, se instalase, iar eu rămăsesem un mamut printre gazele.
B. venea de la bombardier și nu de la prenumele său, Boris. Bombardier pentru că, deseori îl găseam dimineața căzut prin birou, când rămânea până târziu să petreacă cu prafuri și băutură cu câte o domnișorică din clădire.
După remarca mea referitoare la crypto, B. nu m-a mai chemat să se sfătuiască direct cu mine, ci foloseam intermediari, ceea ce mă scutea să-i mai văd moaca.
Lucram mult, iar calculatorul nu-mi era deloc prieten. Unitatea huruia de parcă ar fi calculat traficul aerian din Europa, se mișca greu și pierdeam timpul. Uneori mă întrebam de ce nu puteam considera jobul meu, un simplu job, la fel ca toate purtătoarele grațioase de gentuțe scumpe sau la fel ca toți ferchezuiții cool și fit.
Dumnezeu sau poate piaza rea, nu știu, m-a făcut să trag, la nervi, într-o zi, de firele de sub birou și scoțând cablul de rețea, i-am alinat calculatorului suferința. Mă obișnuisem, apoi, să-l debrașez de fiecare dată când aveam nevoie să lucrez repede ceva, apoi îl reconectam la galere. Azi așa, mâine așa, până s-au prins și alții, iar informația s-a întins în pată de ulei prin toate birourile. Practica i-a deranjat pe aitiști, care în scurtă vreme au impus noi reguli. Cablurile de rețea au fost lipite și sigilate de unități, iar o aplicație pe care noi am denumit-o „ochiul soacrei” ne veghea activitatea și timpul petrecut la tastatură. Aceste noi condiții au creat o situație tensionată fără precedent. Lumea nu se mai coordona, se freca menta, se bârfea prin colțuri, transpiram ca în miezul verii și nu avansam cu închiderea anului. Lucrurile o luaseră razna. Am lucrat peste program ca să-mi salvez departamentul până pe treizeci și unu. Bonusurile s-au dat după mărimea cupei. Evident nu am prins, deși puteam lua fața câtorva.
Pe trei ianuarie, ne-am întors la birou, în visul nostru urât, la calculatoarele care huruiau de zor. Era cald ca în seră. Aerul condiționat fusese setat pe șaptesprezece grade în zadar, iar ferestrele mici de la capătul culoarului nu ajutau prea mult. Aitiștii făcuseră crypto de sărbători. Unde mai pui, apoi, că nici urmă de B. timp de două săptămâni. La telefon nu răspundea, dar asta nu era o noutate. Începuse să umble vorba că îl transferaseră în străinătate.
Într-adevăr, undeva îl transferaseră, însă la ATI după ce prizase într-un club de Anul Nou și căzuse cu capul de caldarâm la ieșire. Doctorii ziceau că-și fracturase baza craniului. Ca de sărbătoare, ce mai! Vestea trecerii lui B. în lumea celor drepți ne-a parvenit din surse externe, iar tristețea a fost proporțională intereselor fiecăruia. Așa am aflat care și cum. Un căpcăun de la Centrală a sunat să întrebe „dacă în birou mai există vreunul bătrân care să știe cum merg lucrurile”. De azi tu ești interimar cu același salariu, mi-a zis sec, m-a amenințat cu un audit intern la primăvară, apoi se vor gândi la un director nou. Puteam să zic nu? Nu. Am salutat decizia ca un angajat loial și i-am asigurat de buna funcționare. Ceva mă făcea să cred că eram pe muchie de cuțit.
Însă, în calitate de interimar mi-am luat nasul la purtare. Astfel am decis oprirea sistemelor pe durata nopții, am rupt sigiliile și am reintrodus „metoda retragerii” când lucrul devenea imposibil. Aitiștii au retaliat cu bug-uri offline și alte șicane. Îi uram, pur și simplu îi uram! Celelalte companii se zbăteau și ele în aceași cloacă, însă nu exista coeziune. În felul acesta nu ajungeam nicăieri.
Pregătind rapoartele pentru audit, ni se bușise imprimanta cea mare. Panoul de comandă intrase într-un cerc vicios și când credeai că își revine se bloca din nou, de parcă era posedată. Manualul nu ne oferea o soluție utilă pentru eroare, așa că am fost nevoiți să-i sunăm pe aitiști. Li se spunea „Cei trei ursuleți”. Eu îi cunoșteam doar după porecle, însă habar nu aveam cine sunt în realitate și unde se afla bârlogul lor. La telefon ne luau în zeflemea și nu ajutau cu mult. De exemplu dictau linii de comandă injurioase, precum keysmyasset sau phukyoo sau ne puneau să sunăm pentru suport tehnic suplimentar la linii erotice sau la morgă. Noaptea în schimb, descălecau în birouri și se ocupau de munca murdară, pentru că sistemele trebuiau întreținute ca să mineze zdravăn. La prima oră le găseam pornite, erau la fel de încete, iar aerul deja irespirabil. Cum să nu te îndârjească o asemenea atitudine?
La insistențele mele, ni l-au trimis până la urmă pe Bubu. Încercam să-i prind ochișorii miopi prin fundurile de borcan prin care mă privea, dar în zadar. În afară de chelia mea bombată, nu vedeam altceva. Îngâna ceva și ne arăta cu arătătorul bont în manualul imprimantei numărul de suport din Japonia. Atunci i-am mulțumit pentru prezență și i-am urat drum bun spre bârlog.
Aveam impresia, totuși, că îl cunosc de undeva. Și așa era. Pe Bubu îl întâlneam des la bistro-ul de la parter de unde cumpăra șaorme, bărgări și carbogazoase pentru el și frațiorii lui, probabil. Bun, mi-am zis! I-am luat urma și fără să-și dea seama, m-a condus la nivelul minus trei, unde își aveau bârlogul. Trecuse cardul prin cititor și, înainte să închidă, am pus piciorul în ușă. Când a realizat că intrasem după el a protestat strâmbându-și fețișoara și mormăind ceva descumpănit, dar nu avea încotro. Eram acolo și de două ori mai mare ca el. În spatele rafturilor cu de-ale mineritului, se aflau ceilalți doi. Mirosea a iarbă de te tâmpea. Baloo și Yoggy mă priveau liniștiți ca împăiați în vitrina Asociației Vânătorilor.
– B. nu mai este și sunteți descoperiți, le-am zis hotărât.
– Nu facem rău, a replicat Bubu neliniștit.
– Opt la sută, ca lui B., a decretat sec Baloo.
– Domnilor, le-am spus apelând la rațiune, folosiți infrastructura unei companii pentru care ați semnat un contract de mentenanță. Cum credeți că pot răspunde unei asemenea propuneri?
Evident că nici ei nu aveau o replică, pentru că minarea nu se afla printre serviciile specificate în contract, deși aceasta nu-i împiedicase să lucreze pe ascuns cu sprijinul lui B..
În jur era plin de ambalaje fastfood și de pet-uri goale de cola. I-am privit cu dezgust și le-am părăsit bârlogul val vârtej, mânat de furie. Auzi, să-mi dea mie procent! Drept cine mă luau? Incredibil! „Opt la sută”… Îi disprețuiam pentru această aroganță. Erau niște paraziți! Urcând, mi-am adus aminte că știam un tip care lucra la sanepid. Mă gândeam să-i povestesc în ce condiții mânca floarea corporatismului în bistro-ul de la parter. De multă vreme le-o coceam și acestora, chiar dacă în altă parte nu am fi avut unde să mergem. Acolo era o mizerie cruntă și mâncarea, în general, proastă. Am dat de tipul în cauză, i-am relatat despre ce îndurăm în local și nu i-a luat mult până să vină în vizită. La razie au găsit nereguli sanitare majore și l-au închis de tot. Tragedie pentru toată lumea! Nu mai era suficient timp să se ia masa în oraș și trebuia să ne întoarcem în epoca de piatră, adică acea a sufertașului de acasă.
La scurtă vreme, secretara Piciorușe Lungi din Generația a treia, m-a anunțat că voi primi o vizită importantă la birou, fără alte detalii, de parcă ar fi dat în bobi, nu alta. Într-adevăr pe la prânz m-au vizitat „Cei trei ursuleți”. Înțeleseseră că ne angajasem într-un război serios și veniseră cu o propunere.
– Nu ne place, zise Baloo, aranjându-și suspensorul.
– Să mâncăm din altă parte, completă Yoggy, minându-și adânc o nară.
– De ce ești rău cu noi? scânci Bubu clipind des prin ochelari.
La plesneală și cu sictir le-am zis: Douăzeci și cinci la sută…
Când au auzit „Cei trei ursuleți” de un procent atât de mare am crezut că vor face apoplexie. Pufneau, înjurau neaoș și amenințau cu repercursiuni formidabile. Eu stăteam cu mâna pe telefon ca să anunț poliția, în caz că se apucă de fapte mari. Dar, ce să vezi? După întâlnirea aceasta nu i-am mai văzut pe niciunul din ei, nici la telefon nu ne-au mai răspuns când pica rețeaua. Terminalele, parcă, lucrau mai ușor, nu le mai găseam pornite și le foloseam după indicațiile mele. Fără vizite nocturne. Dispăruseră. Victorie, am zis! Cel puțin așa credeam.
Trebuia să pregătesc situația pentru audit și era cazul să uit de ei. Aveam pe cap probleme mult mai mari. Uneori mă gândeam că le făcusem rău cu acea vorbă scăpată tipului de la sanepid și-mi era milă de ei. Alteori îndrăzneam să mă gândesc că îi ferisem pe cei din clădire de un pericol pentru sănătate. Câtă aroganță și la mine! Clar, nu aveam stofă de erou salvator. Apoi îmi aduceam aminte de condițiile în care lucrasem și-mi trecea.
Lucrurile, la noi, nu se aflau în regulă. Profitul scăzuse treptat, fiind amenințat sever de cheltuielile cu upgrade-ul tehnic anual, consumul de energie, deplasările, petrecerile cu partenerii și carburantul. Contabilii dădeau din umeri și aruncau vina pe B.. El avusese autoritate, el luase deciziile, iar ei făcuseră ceea ce B. le ordonase. Doi ani ieșisem la limită, apoi în cel de-al treilea eram într-un picaj serios. Lungiseră prea mult proiectul la care lucrasem eu și nu aveam cu ce să mai ieșim în față. Asta însemna că în afară de ciufuleală, cineva urma să și-o ia pe cocoașă. Dar cine? Că pe morți nu-i mai poți pedepsi.
Pregătisem documentele cu mare grijă și mă gândisem la un discurs echilibrat, dar și la modalități de eschivă, ca să nu agravez și mai mult situația. Până la urmă eram un angajat vechi și le puteam oferi o imagine fidelă a dezastrului. Credeam că eram capabil să remediez situația măcar temporar, numai să dorească să mă lase. Strânsesem dovezi în legătură cu parazitismul firmei de IT și eram hotărât să demonstrez dublul joc al vechii conduceri.
Pe la jumătatea lui aprilie, trei reprezentanți de la Centru au aterizat în filială: protocol, zâmbete, strângeri viguroase de mâini, fotografii pentru posteritate, priviri galeșe, protocol. Cei trei s-au închis pentru două săptămâni în biroul lui B., din când în când chemându-mă pentru vreo lămurire. Nu au existat condiții pentru o pledoarie cum îmi închipuisem eu. Lumea se făcea că lucrează, dar toți erau cu ochii pe ei. La final m-au chemat pentru concluzii, care erau în aceeași dungă cum le găsisem și eu. Nu-și explicau excesele, dar nici nu-și doreau lămuriri. Am semnat procesul verbal, iar ei și-au văzut liniștiți de drum.
Peste câteva zile primesc un mail prin care eram anunțat de concediere. Nu mai păsa nimănui de vechime și de rolul în proiecte. Îl numiseră director pe tânărul meu coleg, care imediat ce află de promovare își invită câțiva apropiați la un pahar în centru. Restul lumii era preocupată de vacanțe și distracții de seară. Am imprimat documentul din mail, am semnat acordul și l-am depus la secretară. Defilarea mea ținând în brațe cutia cu efecte nu a avut spectatori. Eram un trist. Nu-mi doream postul de conducere, dar nu mă așteptasem să fiu chiar eu țapul ispășitor.
De-acum aveam tot timpul din lume să mă gândesc la năzuințele mele într-ale corporatismului, chiar de la mine de acasă. Juniorul era fericit că tati stă toată ziua cu el. Frigiderul și Ionică Plimbărețul îmi cam făceau cu ochiul, dar eu păstram distanța cu teamă, gândindu-mă că existau și alți tați casnici care rezistau eroic.
Era prin vară, când într-o seară m-am pomenit la ușă cu trei indivizi rotofei. Ce să vezi? Erau chiar „Cei trei ursuleți”! Ce dracu’ căutau ăștia la mine acasă și ce doreau de la mine? Stăteau drepți și aliniați ca la apel înaintea intrării.
– Ce doriți? i-am luat eu de sus.
Atunci Bubu mi-a întins o tabletă ca să-mi arate o prezentare cu evoluția afacerii lor. O scăpaseră și ei de sub control. Ce să vezi, nu erau singurii, dar măcar le păsa de o revenire în acel moment.
– Am strâns ceva, dar ne-am cam blocat, zise Baloo.
– Ai fost un inamic serios, te pricepi la chestii, mormâi Yoggy.
– Avem încredere în tine. Vrei să ne ajuți? zise Bubu, și-mi făcu semn să derulez mai departe slide-urile până la capăt. „Cei trei ursuleți” îmi propuneau douăzeci și cinci la sută.
– Am extins rețeaua, zise Baloo mândru.
– Clădirea e acum toată a noastră, se bucură Yoggy.
– Vrei? zise Bubu clipind des din ochișorii lui miopi. Acum comandăm mâncare pe aplicație și vine la noi.