Gabi Gabrinov
Era un lucru obișnuit pentru Carol să devină brusc însuflețit, atunci când trecea de poarta cimitirului. Își făcuse un obicei din a vizita mormintele părinților lui la fiecare sfârșit de săptămână. Uita întotdeauna să aducă lumânări, evita să cumpere flori și, de fapt, nici nu stătea foarte mult de vorbă cu crucile lor, fiindcă trecea mai departe, mergând spre gardul din spate, către colțul în care se afla crucea de piatră, scundă și veche. Între crăpăturile ei crescuseră licheni galbeni, iar la intersecția brațelor era încrustată o fotografie alb-negru care înfățișa o fată ce trăise cu mai bine de un secol în urmă. Probabil că era cea mai veche cruce din cimitir. Literele și cifrele de-o șchioapă se șterseseră și nu se mai înțelegea ce voiau să spună. Fotografia mică și rotundă rămăsese, în mod surprinzător, intactă și se puteau observa cu ușurință detaliile. Chipul palid, corsetul cu volane al rochiei, buclele care, judecând după nuanța de gri, nu fuseseră nici blonde, dar nici închise la culoare.
Carol era fascinat de cruce și de portretul fetei. Îi plăcea să-și imagineze că o vede aievea în fața ochilor, plutind pe deasupra pământului, ca o masă uniformizată de ceață deasă, turnată în forma unui trup tânăr și subțire. Îi plăcea să poarte lungi conversații cu ea în mintea lui, să-și imagineze ce răspunsuri i-ar fi dat la întrebările pe care i le punea el în imaginație. Se gândea că, de vreme ce trăise secolul trecut, cu siguranță că avea multe lucruri interesante de împărtășit. Numai că simulacrele n-aveau cum să compenseze realitatea și Carol părea să nu conceapă lucrul acesta. Poza fetei îl măcina pe dinăuntru, ochii ei mici și negri îi străpungeau pieptul și i se părea că, uneori, își schimba expresia feței, că devenea ori încruntată, ori mirată, ori că gura i se strângea într-o grimasă rigidă. Carol deslușea dincolo de nuanțele de gri o figură îndurerată, iar mintea lui neobosită i-o lua imediat înainte, începând să fabrice scenarii care să-i servească răspunsuri de moment, ca niște copii ale adevărului la care nu avea acces.
De ce era îndurerată? Oare pierduse pe cineva drag? Oare suferea de o boală? Ce mare dorință îi fusese înăbușită de moarte? Câtă viață rămăsese netrăită în urma ei? Carol își răspundea singur la întrebări și, la fiecare vizită, răspunsurile se schimbau. Devenise cu timpul atât de obsedat de cruce, încât începuse să scrie o poveste. Pentru că numele fetei nu se mai vedea, hotărâse să-i dea el un nume nou, așa c-o botezase Liana.
În povestea lui Carol, Liana era o tânără domnișoară care se învârtea în cele mai bune cercuri ale societății românești de la început de secol douăzeci. Tatăl ei fusese bogat, așa că îi asigurase o educație aleasă și o zestre pe măsura frumuseții pe care i-o dăruise natura. Liana urma să aibă un viitor strălucit, însă printr-o întorsătură nefavorabilă a sorții, se îmbolnăvise brusc, iar boala ei nu avea leac. Zăcuse la pat multă vreme, devenind pe zi ce trece tot mai palidă și mai slabă. Obrajii i se îngustaseră, privirile mătăsoase își pierduseră luciul, iar buzele îi deveniseră parcă pudrate. Tatăl ei, disperat, căutase în toate colțurile țării un leac miraculos, ori vreun doctor care să știe o metodă experimentală care să-i salveze fiica. În același timp, logodnicul fetei, deși îndurerat, nu-și pierduse speranța și făcuse tot posibilul să-i ia gândul de la iminența morții, înveselindu-i zilele cu daruri și buchete de flori.
Carol era deosebit de mândru de povestea pe care o așternuse pe hârtie și, cu fiecare vizită la cimitir, reușea să adune suficientă inspirație încât să-i adauge trăsături noi. Atât de bine i se imprimase imaginea Lianei în minte, încât ar fi fost capabil s-o reconstruiască din memorie oriunde și oricând.
Seara, înainte de culcare, când stătea întins pe pat, cu mâinile sub cap, își imagina cum decursese nunta ei, ori înmormântarea ei, ori cum venise ea pe lume, ce fel de copil fusese, cum arătase scurta ei viață, de ce murise de tânără, care fusese cauza reală. Nu de puține ori, se gândea cum ar fi fost să trăiască și el în timpurile ei, să o cunoască în realitate, s-o iubească, poate chiar s-o ia de nevastă. Își imagina cum făcea dragoste cu ea, înfruptându-se din trupul fraged, cu voracitatea unei sălbăticiuni, în vreme ce Liana ar fi gemut sub el, arcuindu-și gâtul străbătut de vene violet. Avea schițate clar în minte fiecare sunet și fiecare culoare care compunea tabloul acela, își fabrica singur senzațiile pe care ar fi trebuit să le simtă, scânteile de plăcere care i se adunau în pântece, descărcarea explozivă, deliciul de a o purta pe culmile extazului. În acele momente, Carol transpira și gemea sub așternuturi, trăind o viață imaginară. Apoi, cu prima ocazie, revenea la mormânt. Și-ar fi dorit cu disperare ca Liana să-i vorbească, să-i răspundă, să-i confirme că nu era dus cu capul și că ceea ce-și imagina el era real. Dorința nebunească a continuat să clocotească în sufletul lui până într-o zi, când, sătul să-i vorbească crucii de piatră, veni la cimitir cu o lopată și se apucă să sape mormântul.
Își sumetecă mânecile, se așeză în spatele crucii și începu să arunce pământul peste gărdulețul care îngrădea locul de veci și săpă atât de adânc, până când dădu la un moment dat de ceva tare și se opri. Îl cuprinse o încântare febrilă și se năpusti asupra a ceea ce trebuia să fie coșciugul, îndepărtând bulgării de pământ uscat cu mâinile. Folosind vârful lopeții pe post de pârghie, reuși să ridice capacul de lemn putrezit și aproape că îi scăpă un urlet când o văzu pe Liana, iubirea vieții lui, întreagă și frumoasă, conservată în nemurire, cu mâinile lungi și subțiri împreunate sub sânii tari de fecioară, sugrumați în corsetul cu volane, cu pielea albă ca marmura, buzele roșii și umflate, cu umbrele vineții de sub ochii închiși, cu pleoapele tremurânde și buclele de miere brună care i se încolăceau peste obraji.
Carol căzu în genunchi la picioarele ei, îmbătat de frumusețea moartei. Bărbia îi tremura frenetic, mâinile i se frământau în mișcări ciudate, ca ale unui schizofrenic și tot trupul îi fu scăldat de sudoare.
− Iubirea mea, iubirea mea…, murmură el, perplex.
Liana deschise ochii și îl străpunse cu privirea neagră și lucioasă. Se ridică din coșciug plutind și își apropie mâinile fine de fața lui Carol.
− Liana! strigă el, atunci când îi simți pielea de gheață.
Fata îi răspunse cu un zâmbet stins.
− Da, Carol, eu sunt, îi auzi el vocea, la fel de diafană precum trupul ei străveziu. Eu sunt. Mă iubești, Carol? Mă iubești?
− Da! strigă el, fără nicio îndoială. Da, te iubesc!
− Atunci așează-te în locul meu, îi șopti ea lângă ureche, cu buzele roșii, cărnoase.
Pielea lui Carol se zbârli când șoapta ei de gheață îi izbi obrazul ca o palmă. O privi din nou, uluit, incapabil să gândească. Bălmăjind cuvinte fără înțeles, se grăbi să se așeze în coșciug și o urmări pe Liana cum trece peste el fără să atingă pământul, într-o plutire firească precum o adiere de vânt, apoi o văzu cum se îndepărtează pe poteca ce ducea spre poarta cimitirului. După ce dispăru, el rămase cu ochii ațintiți asupra cerului tulbure de toamnă. Stătea să plouă, iar ca să nu se ude, Carol se întinse și-și trase deasupra lui capacul de lemn al coșciugului, apoi rămase în întuneric și în liniște, așteptând-o pe Liana să se întoarcă la el.