Sonet
Zgomot împrăștiat… fum de țigară
Realitate… lume virtuală.
Tristețe în rochie de gală
Urcă-n tren pe tocuri găsite prin gară.
Oameni intelectuali; citesc reviste cu prețuri
Oameni bogați, oameni săraci…
Adică nu-i nimeni; organe-n saci…
Cu forme ciudate de cuburi.
Totu-i normal, secolul douăzeci și unu…
Râde-un telefon într-un buzunar…
Afară trag copii cu tunuʼ
E cald, plutește amar… mirosul de bălegar
„Evantaiul mi l-a văzut vreunuʼ?…
Nu mai pot, l-am pierdut iar…”
Imposibilurile
În capătul ființei ei cred că aprind
cântece mai vesele.
Nu recunosc rădăcina din vid,
sâmbure, prietene.
Poduri se-nalță deasupra lacului
și-s late cât zgomotele.
Nu recunosc rădăcina din vid,
sâmbure, prietene.
Pe trepte alunecoase găsesc
oglindirile negurii,
dar nu recunosc nici apa tălpii,
nici vidurile, nici sâmburii.
Contemplație
Ziduri de amintiri se izbesc de norii vieții.
Tac, plin cu sarcofage intru
în ținutul necunoscutelor fapte
ale templului.
Mă-ntind ca să acopăr expresiile cerului.
Tac, plin cu aripi argintii decorate
cu urmele universului dinăuntrul
întunericului.
Respir răcoarea din sângele celui plecat.
Tac, plin cu strâmtori și văi adânci,
amestec de ape am prin fapte.
Mă-ntind ca un arc și plâng
ca un soare.
Lasă un răspuns