Rexpublica nr. 6 (2024)
Jurnal din vremea molimei (fragmente)
[11:43 AM, 3/15/2021]:
ea m-a întrebat…
de ce sărutăm,
de ce sărutăm?
de buze i-am spus eu,
de terminația asta înfiorată
a rostirii,
de respirație,
mai sărutăm
și de luminile care ne plutesc
în trup, ca o transparență,
fie, a zis ea
fie,
dar în afară sărutului
noi mai suntem?
dincolo de sărut, noi
cine mai suntem
spaimă și înstrăinare,
am plâns…
fiecare închis în sine
că într-o închisoare.
o teamă mai mare
decât orice temere
o îndepărtare mai mare
decât o despărțire de suflet…
decât o simfonie
despărțită de sunet.
pleacă, a pleznit ea din gene
pleacă a râs ea zglobiu ca un martie
pleacă de aici virus urât
și du-te pe pustii
și nu mai dansa morbid
între mine și sine.
[11:59 AM, 3/15/2021] :
până ieri
încă am mai crezut
că există în lume milă
că noi toți avem un sens
…
până ieri încă am mai sperat
că în respirație există îngeri
și că sărutul este forma cea
mai înaltă de cunoaștere
imediat urmată de îmbrățișare…
încă am mai crezut
până ieri
că noi suntem
și altceva decât mulțimi
prăbușindu-se anonim
în uitare
degeaba.
[11:59 AM, 3/15/2021] :
ultima oară el a tușit,
știi, cu o tuse de aia,
printr-o tuse uscată
iese sufletul din corp
cu tot cu părerea de rău
și uitare…
indecent de anonim.
[7:38 AM, 3/17/2021] :
nimeni nu se înfricoșează
dacă totul merge conform planului…
dacă numărul morților crește constant și sigur
cu o viteză bine definită
și nealarmantă…
putem în continuare să visăm
îngeri
să ne jucăm la groapa cu nisip
propriile zâmbete
inconștient.
că și cum n-am fi.
[11:33 AM, 3/17/2021] :
vezi tu,
înainte de a-i atinge
cu uitare
oamenii sunt sinceri
îți arată cine sunt ei
cu adevărat.
eu sunt cel care
îi cunoaște cu adevărat
pe oameni
înainte de a le fura
cerul din respirare
și lumina oricărui răsărit
ratat.
în tăcere.
[11:33 AM, 3/17/2021] :
eu nu sunt un monstru
sunt doar în transparență…
sunt doar transparența
care vă cuprinde
până la uitare…
eu nu sunt un monstru
sunt doar mai evoluat
decât ceilalți…/
și voi pluti invizibil
în fiecare din voi
până la unul…
eu sunt și atunci când voi
nu sunteți
și invers.
o transparență înfricoșătoare
viețuind apăsător
la marginea privirii…
eu sunt.
[11:34 AM, 3/17/2021] :
diminețile acestea
sunt neliniștite
ca o pătură aruncată noaptea
din prea multă căldură și îmbrățișare.
diminețile acestea
sunt de un verde jilav ca de mușchi
crescând pe scoarța copacilor
privirii.
diminețile acestea
sunt ca un zâmbet
străbătând dureros de blând
secundele
și carnea asta în mirare.
ca o însingurare.
ca o supraviețuire.
[13:15 AM, 3/17/2021]:
ei mergeau acasă dureros
în cutii de transparență
și de intutil plastic
cu ochii închiși
cu umerii incredibil de goi
dureros spre niciunde întinși…
făceau o baie fierbinte
se lăsau în cor pe spate
și lent
își tăiau venele…
și și…
se lăsau să moară…
în locul lor doar fluturi
doar aer și fluturi
lumea mai era.
[17:20 AM, 3/17/2021]:
numai tu, numai tu
mi-ai spus acolo la marginea
prăfoasă și sfâșietoare a mării:
„ai auzit
cum nașterea
este spaima ființei
în afară respirării galbene
prin asimilarea
altor ființe?”
împușcă-ți limba!
sfâși-o, dă-o de mâncare corbilor,
usuc-o pe funii,
arunc-o în ploaie, îngroap-o
pe limba ta
am urlat eu…
lasă-mă pe mine tăcerilor mele
și auzul lasă-mi-l
negustat
de muțenia din rostire.