Maria Dobrescu
Scriitor sobru, erudit şi ludic, Constantin Abăluţă (n.1938-București) are un loc binemeritat în literatura română contemporană. Poezia sa cunoaşte de-a lungul timpului o continuă evoluţie într-o viziune a timpului permanent, în care eliberează noianul de trăiri, reluându-se pe sine, fără a se repeta.
Odată cu numărul mare al volumelor publicate (după 1970 până în prezent), poezia lui Constantin Abăluţă s-a diversificat. Poetul nu-şi dezminte predilecţia spre solitudine, stare ce se regăseşte de la debut în aproape toate poeziile sale. Pasiunea declarată a poetului pentru Pessoa, îi oferă, de asemenea, posibilitatea de a se descoperi continuu. Astfel, Abăluţă se distinge de alţi poeţi din generaţia sa prin disponibilitatea de a încerca mereu altceva, de a fi mereu altul, de a trece cu uşurinţă de la poezie la proză, de la poză la teatru sau la eseu critic, ştiut fiind faptul că a fost ani buni foarte activ în dezbaterea literară contemporană cu rubrici deţinute vreme îndelungată la reviste de prestigiu.
Abăluţă se remarcă la început ca un poet de tip avangardist și mărturiseşte că la începutul anilor ’60, fiind tânăr arhitect, a descoperit dicteul automat. În biroul său, exista o maşină de scris la care poetul bătea litere la întâmplare, prelua sintagme din discuţiile colegilor, forma cuvinte folosind sonorităţi stranii descompunând astfel realul într-o manieră mecanică, ceea ce s-a reflectat în primele sale volume. Elementele suprarealiste, viziunea onirică, notele expresioniste au dus poezia lui Abăluţă într-o zonă a experimentului care era la modă în acea perioadă. Poetul mărturiseşte că versurile „arhitecturale” s-au produs spontan, de la sine, subconştientul fiind cel care i le-a dictat („bărcile în care visezi să pluteşti/ ca-n nişte odăi libere şi fără nicio ţintă”), deoarece fusese pregătit de-a lungul timpului de exerciţiile „avangardiste” pe care le-a făcut în aproape cincisprezece volume publicate.
Impresionant este faptul că versuri din volumul „Odăile” sunt preluate de regizorul israelian de origine română Liviu Carmely care le aşează la începutul unui film documentar autobiografic conferindu-le astfel o recunoaştere categorică. Încărcătura acestor versuri s-a suprapus peste biografia regizorului care fusese părăsit de mic de mama sa, iar pe tatăl său nu-l cunoscuse niciodată. Suprapunerea confirmă încă o dată că receptarea poeziei nu este un mit, iar arhitectura unei locuinţe poate sugera cuprinderea unei vieţi omeneşti dovadă stând versurile: „Omul se naşte printr-un schimb de locuinţă/ din odaia amniotică trece în odaia casei părinteşti/ ş-apoi viaţa lui nu-i decât un şir întreg de mutări/ odăi care-l corcoresc cu etanşeitatea lor artificială/ (…) / încă din adolescenţă ţi se dă o cameră a ta/ o alveolă personală care să te păzească de natură şi de ceilalţi semeni/ o făbricuţă de produs singurătate/ (…) / odăi pe care azi vă port în mine/ ca o carapace lăuntrică pe care n-o pot atinge/ dar în anumite zile de toamnă simt/ cum pe această carapace cad frunzele/ unei reîntoarse copilării”.
De asemenea, prietenia cu Saşa Pană îşi pune amprenta asupra creaţiei sale din acea perioadă. Pe cei doi îi leagă, pe de-o parte, modernismul, avangardismul, suprarealismul, curente literare ai căror adepţi erau şi pe de altă parte, atmosfera liniştită, cu case vechi, a cartierului în care nu întâmplător locuiau amândoi. În casa lui Saşa Pană, în odaia plină de cărţi valoroase, apărute în ediţii rare, cu desene de Brauner, Perahim sau Florica Cordescu, Abăluţă descoperă experimentul ce i-a prilejuit la acea vreme fantastica posibilitate de a crea imaginea poetică îmbinând cuvintele asemenea unui pictor care face pe paletă diferite amalgame jucându-se şi bucurându-se de fiecare combinaţie.
În poezia sa sunt uşor recognoscibile modele ale avangardei interbelice, iconoclasmul acesteia, dar şi traseele sumbrului bacovian. Bacovia, după cum mărturiseşte într-un interviu acordat Angelei Baciu în anul 2010, a fost primul model literar al poetului. Apoi, peste ani, Pessoa, Cesar Vallejo Beckett şi Michaux au fost cei care au dictat orientarea poetică pe care Abăluţă o urmează în creaţia sa.
Abia după ce traduce împreună cu Ştefan Stoenescu poeziile unor poeţi americani şi englezi, imaginarul poetic capătă o nouă dimensiune şi o corecţie de care avea nevoie pentru a se dezvolta într-o direcţie care să-i permită evadarea din cercul prea strâmt al avangardismului şi eliberarea de dogmele care îl împiedicaseră până atunci să se înscrie pe traiectoria poeziei obiectuale.
În interviul acordat studentei Anca Iancu în 2012, Abăluţă îşi arată recunoştinţa faţă de providenţă care i-a înlesnit întâlnirea cu renumitul traducător: „Faptul că profesorul Ştefan Stoenescu mă alesese pe mine şi că nu dăduse greş când intuise vocaţia mea de traducător era şi este una din cele mai mari bucurii ale vieţii mele. Fără traduceri, n-aş fi ajuns poetul care sunt: n-aş fi avut cum. Meşteşugul obişnuit prin supunerea limbii române la grila câtorva limbi europene şi a câtorva personalităţi poetice de prim rang nu poate fi comparat cu nimic altceva. Ca să fii pe deplin original în poetica proprie trebuie să ştii pe dinlăuntru ce s-a făcut în lume. De abia dacă reuşeşti să intri în intimitatea universului unor Beckett şi Michaux – ca să dau doar două exemple – poţi spera să fii notabil în ţarcul naţional. E o dialectică strânsă între inspiraţia care-ţi vine în limba ta şi puterea de a şti s-o conduci discret către înălţimile unor alte creaţii de-ale tale, cele mijlocite de traduceri. Căci, se ştie, traducerile sunt o semi-creaţie proprie: în ele se confruntă două sensibilităţi şi chiar cea mai scrupuloasă supunere la obiect lasă loc pentru interpretări personale. Poetul care nu a făcut traduceri nu are aceste repere de semi-creaţie proprie şi atunci, într-un fel, e mai sărac: nu ştie cum să-şi modeleze imaginaţia.
Şi se poate chiar să nu aibă acces la ideea (după mine esenţială) că trebuie să-ți modelezi imaginaţia, întrucât există modele destule în universul artistic care să corespundă propriei tale sensibilităţi.”