Claudiu Marconi-Ionescu
Urmărind gesturile celebrării euharistice bizantine așa cum ne-o arată Liturghierele, începând cu primele lor ediții care reflectă Diataxa patriarhului Filotei Kokkinos, înțelegem că ea este și purtătoare a unor informații esențiale despre lumea bizantină.
Acest spațiu cultural era deja la prima ediție tipărită a Liturghierului, la Târgoviște, în 1508, căzut sub asediul turcilor selgiucizi cu o jumătate de veac înainte, iar singura formă de amintire a acelor locuri, a luminii fastului imperial care a reușit în secolul al X-lea să îi convingă pe cnejii ruși să treacă sub creștinismul bizantin (1), rămăsese celebrarea liturgică. Astfel, celebrarea liturgică este și un eveniment cultural, aducând in prezentul participanților viziunea bizantinilor din etapa finală a imperiului asupra lumii spirituale. A plasa celebrarea sacră doar într-un context spiritual înseamnă și o sărăcire a acesteia de o parte din semnificațiile ei profunde, care nu sunt doar expresiile teologice și viziunea artei sacre, ci și cum înțelegeau contemporanii reformelor liturgice care au rămas până azi în rubricatura cărților de cult.
De la prima ediție tipărită și până astăzi, Liturghierul românesc a cunoscut puține schimbări de structură, format și rubricatură, atât edițiile muntenești și cele moldovenești, cât și cele transilvănene. În acest capitol, voi face o scurtă istorie a liturghierului românesc, care rămâne aproape același de la Antim Ivireanul până astăzi – deși ultimele ediții, cea ortodoxă din 2012, sau cea greco-catolică, din 2014, lasă loc de interpretări dacă urmează sau nu filiera antimiană sau preferă să se inspire din edițiile grecești contemporane. Cele mai importante intervenții în Liturghier au fost doar de ordin lingvistic, prezente în edițiile transilvănene de la Blaj, începând cu cele latinizante ale lui Timotei Cipariu, unde apar o serie de latinizări deloc ușor de trecut cu vederea. Unele se mețin în liturghierul de la Blaj până la ediția din 1931 – ultima ediție înainte de desființarea Bisericii Unite, în 1947, precum spirit în loc de duh, Doamnă în loc de Stăpână sau învățacei în loc de ucenici.
Liturghierul este cea mai importantă carte de cult din Biserica răsăriteană de rit bizantin, el cuprinde, așa cum se arată el în spațiul românesc, textul și rânduiala principalelor slujbe, cea de dimineață și de seară, textul liturghiilor în uz, cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Vasile cel Mare și a Darurilor mai înainte sfințite, cu îndrumări asupra modului de celebrare a acestora, precum și o serie de rugăciuni. Edițiile românești și slavone cuprind într-un singur volum toate liturghiile, cele grecești moderne publică separat fiecare formular liturgic. De-a lungul timpului, a purtat mai multe denumiri: Slujebnic sau Slujenic, sub influență slavonă, sau, generic, Dumnezeieștile Liturghii. Arhieraticon este denumirea folosită pentru liturghierul folosit de arhiereu. Grecii îl numesc astăzi Ieratikon, iar Bisericile de limbă și cultură slavă Slujebnik.
Unele informații acreditează în mod eronat existența unei ediții în a Liturghierului în limba română în jurul anului 1100, idee preluată de la mitropolitul Andrei Șaguna. Sigur, acest lucru nu poate fi verificat și este infirmat de cercetătorii secolului al XX-lea, precum Alexandru Mareș (2) sau Eugen Pavel (3). Prima ediție a unui Liturghier tipărită pe teritoriul românesc este la Mănăstirea Dealu, în 1508, de către un ieromonah, cel mai probabil sârb, Macarie (4), adus în Țara Românească de Radu cel Mare (1495-1508), într-un posibil demers de a sprijini țările ortodoxe. Aceasta este prima tipăritură din spațiul răsăritean al Bisericilor Ortodoxe, la puțină vreme după inventarea tiparului modern la mijlocul secolului al XV-lea.
Nicolae Iorga argumentează apariția acestui Liturghier la nord de Dunăre și nu în spațiul slavon sud-dunărean: „tipărirea cărţilor slavone nu-şi putea găsi un adăpost în Balcani, în acel sfârşit al veacului al XV-lea, când ultimele rămășiţe de stăpânire creştină se înecau în noianul turcesc. Meşterii trebuiau să-şi caute un sprijin, un ocrotitor, dincoace de Dunăre, unde se păstrau vechile forme de stat. Această îndreptare spre noi, era cu atât mai impusă cu cât Veneţia nu mai voia să se ocupe cu lucrul tipografic pentru slavi” (5). Așadar, Țara Românească a fost aleasă din motive de siguranță, dar și pentru că era o țară ortodoxă, cu conducători dornici să sprijine Biserica, dar și cu putere economică, astfel încât să sprijine demersul tipografic.
Tipografia de la Cetinje, din Muntenegru, a fost înființată spre finele secolului al XV-lea de despotul local Gheorghe Țernoievici, care era căsătorit cu o venețiană de origini nobile din familia Erizzo, sprijinul Serenissimei Republici fiind vital pentru supraviețuirea statului muntenegrean (6). Se pare că Macarie a deprins metoda tipografică la Veneția (7), apoi a trecut ca tipograf în Muntenegru, la Cetinje, unde publică Octoihul, Molitfelnicul (8) și Psaltirea (9). Aflăm astfel că necesitatea a determinat Biserica să tipărească Liturghierul, probabil lipsa manuscriselor a făcut ca aceasta să fie prima tipăritură din Țara Românească. Desigur, la acel moment, slujbele se făceau încă în slavonă, va trece încă o jumătate de secol până la tipărirea primului liturghier.
Liturghierul lui Macarie are câteva aspecte importante de cadru gestual care trebuie menționate, fie și numai în treacăt. Cele mai interesante sunt la proscomidie, fiindcă așa cum arată cărțile de slujbă, ea încă era în formare sau mai bine zis în stabilirea unei forme atunci când au început să apară edițiile tipărite ale Liturghiilor.
Proscomidia începe cu însemnarea primei prescuri din care va fi extras agnețul cu formula „Pomenire Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, text ieșit din uz la edițiile ulterioare. Diaconul este cel care pune vinul și apa în potir, fără ca preotul să facă vreun gest sau să rostească ceva, obicei dispărut în secolele următoare din practica bisericească.
După scoaterea părticelei pentru Născătoarea de Dumnezeu, la care s-a folosit o singură prescură, se scoate o singură particică dintr-o a treia prescură și se spun următoarele cuvinte: „Cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, ale cinstitelor şi cereştilor netrupeşti puteri, a cinstitului slăvitului proroc ‘nainte Mergătorului şi Botezătorului Ioan, a cinstiţilor slăviţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, acelor între sfinţi părinţi ai noştri sfinţiţi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur, Athanasie şi Chiril, Nicolae cel din Mira, Sava al Serbiei şi a tuturor sfinților ierarhi, ai sfântului Apostol întâi-mucenic şi arhidiacon Ştefan, a sfinţilor marilor Mucenici: Gheorghe, Dimitrie, Theodorii (10) şi a tuturor sfinţilor mucenici; a preacuvioşilor şi purtătorilor de Dumnezeu părinţi ai noştri: Antonie, Eftimie, Sava, Onufrie, Athanasie Athonitul, Simeon Sârbul [şi a] tuturor cuvioşilor; a sfinţilor fără de arginţi şi făcători de minuni: Cosma şi Damian, Pantelimon şi a tuturor sfinţilor fără de arginţi; a sfinţilor drepţilor dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana, (N) a sfântului zilei şi a tuturor sfinţilor, pentru ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi Dumnezeule” (11).
Liturghierul menționează și o a patra prescură din care se scot părticele pentru conducătorul țării, arhiereul locului și starețul mănăstirii. Faptul că se pomenește egumenul e un argument în favoarea faptului că ediția lui Macarie era destinată mediului monahal (12).
A cincea prescură este folosită pentru a scoate părticele pentru cei răposați. La finalul scoaterii acestor părticele, diaconul scoate el însuși o părticică pentru el, pe care o așează pe disc. Menționarea unor sfinți sârbi, Simeon, nimeni altul decât Ștefan Nemania, călugărit cu numele de Simeon, canonizat nu mult după moarte, sau Sava, un alt Nemania, denotă că textul lui Macarie nu este altceva decât o copie a liturghierelor sârbești ale vremii, așadar tipăritura avea, probabil, ca destinație principală mănăstiri sud-dunărene, nu neapărat muntenești. Totodată, se poate afirma și că Macarie a folosit edițiile la care el însuși a avut acces, fiind sârb, mai ales că primele ediții grecești tipărite apar la Veneția ulterior celei din Muntenia, iar accesul la edițiile grecești era, cel mai probabil, destul de limitat în epocă, presupunând muncă de traducere și o adaptare a textului la nevoile spațiului în care se utiliza slavona în cult. De asemenea, faptul că diaconul participă activ la celebrarea proscomidiei în câteva din momentele ei, apare ca un vestigiu din vremea când diaconii se ocupau singuri de pregătirea darurilor și nu doar îl ajutau pe preot, fiind un semn al tradiției anterioare diataxei patriarhului Filotei.
Doar în edițiile transilvănene, diaconul mai poate scoate o părticică pentru el la proscomidie, însă acest lucru a dispărut cu vremea, aceasta și pentru că diaconii erau o apariție tot mai rară, diaconia devenind o etapă tranzitorie și de scurtă durată pentru preoție sau fiind doar parte din slujbele arhierești. Cu toate acestea, liturghierul lui Macarie nu urmărește edițiile cele mai bune ale epocii, copiind formatul manuscriselor sârbești, mai ales că edițiile tipărite de limbă greacă nu vor apărea până mai târziu. Liturgistul Ene Braniște acreditează ideea că Macarie nu a folosit neapărat o ediție bulgară, întrucât rânduiala din cuprinsul liturghierului său este mai apropiată de cea grecească, urmărind formatul unui Slujebnik scris la Târnovo, de patriarhul Eftimie (13).
Puternica influență calvină în Transilvania secolului al XVI-lea consideră că înlocuirea limbii slavone în cult cu româna ar fi favorizat trecerea la calvinism a credincioșilor români de peste munți. Astfel, la Brașov, în 1570, diaconul Coresi tipărește un Liturghier ce conține doar Proscomidia și Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Se păstrează într-un singur exemplar, la Biblioteca Mitropoliei Ardealului din Sibiu (14). Eugen Pavel afirmă că ediția este făcută în grabă, pe care o descrie ca pe o „lucrare încropită în mod precipitat” (15). Eugen Pavel scrie și că trebuie luate în calcul și „calitatea precară a traducerii, efectuată, probabil, în grabă, cu puţin timp înaintea imprimării, precum şi existenţa a două straturi de limbă: unul al traducătorului prezumtiv, mai slab reprezentat, localizabil în zona Banat-Hunedoara şi în centrul Transilvaniei, şi altul al tipografului-revizor, localizabil în Muntenia şi sud-estul Transilvaniei” (16). Totuși, traducerea lui Coresi nu a avut prea mare efect, clerul fiind reticent la textul în limba română, mai ales din cauza faptului că avea în spate sprijin calvinesc.
Abia un secol mai târziu, la Iași, apare o nouă traducere în limba română în urma muncii mitropolitului Dosoftei, în 1679. Această ediție cuprinde Proscomidia la care se adaugă cele trei liturghii, alături de câteva rugăciuni, a colivei, la Paște, rugăciuni de iertare și rugăciunea cea mare de la duhovnic (17). Are și o a doua ediție, în 1683, îmbogățită cu binecuvântarea de tipărire de la patriarhul Alexandriei și cu alte rugăciuni de folos. Traducerea s-a făcut din greacă, dar liturgistul Petre Vintilescu crede că sursa rânduielilor este un liturghier slavonesc (18).
Cu toate acestea, în 1680, mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, cel în timpul căruia s-a tipărit mai târziu Biblia de la București a lui Șerban Cantacuzino (1688), publică Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a lui Ioan Gură de Aur cu text slavonesc și rânduială în română, probabil ca o contrapondere a gestului mitropolitului Dosoftei. Pentru a înțelege gestul lui Teodosie trebuie să înțelegem și contextul istoric, în care teama de unirea cu Roma a ortodocșilor români de dincolo de munți a determinat pe patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat în Țara Românească, să îi dea la hirotonie noului mitropolit Atanasie Anghel al Ardealului un îndreptar dogmatic: „slujba de toate zilele să te nevoieşti cu de-adinsul să o citească toate pre limba slovenească sau elinească, iar nu rumâneaşte sau într-alt chip” (19). Doar Evanghelia putea fi citită în limba română, după aceleași îndemnuri (20), iar Slujebnik-ul mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei, apărut anterior ediției ieșene, avea și Crezul în limba română, precum și unele rugăciuni (21).
Însă momentul în care Liturghia în limba română a intrat în cult a fost reprezentat de accederea în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei a lui Antim Ivireanul.
Claudiu Marconi-Ionescu și-a obținut doctoratul în filologie la Universidad de La Laguna, Tenerife, în anul 2019.
(1) În Cronica vremurilor trecute, o istorie scrisă în prima jumătate a secolului al XII-lea, la Kiev, sunt descrise faptele primelor secole ale Rusiei Kievene începând cu anul 850 și terminând cu primul deceniul al secolul al XII-lea. Aici se relatează, printre altele, cum în 987, după ce s-a consultat cu boierii, cneazul Vladimir si-a trimis delegații către diferitele religii ale popoarelor cu care rușii se învecinau, islam, evrei, creștinii Romei și, la final, la Constantinopol. Trimișii cneazului au rămas impresionați de celebrările din Sfânta Sofia, rămând cu o imagine a raiului pe pământ. Vladimir se botează la Cherson – veche colonie grecească la Marea Neagră, Sevastopolul de astăzi – în 988 și primește numele de Vasile. Se căsătorește cu sora basileului bizantin și pornește o campanie de creștinare a rușilor. (Walter, Moss G, A History of Russia. Volume I: To 1917, Anthem, London, 2002, p. 35-41) (2) Mareș, Al., Scriere și cultură românească veche, Editura Academiei Române, București, p. 33–34. (3) Pavel, Eugen, Arheologia textului, Casa Cărții de Știință. Cluj-Napoca, 2012, p. 30
(4) Mai multe detalii despre biografia ieromonahului Macarie la Micle, Arhim. Veniamin, Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508-1512), Mănăstirea Bistrița Olteană, 2008 (5) Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești, ediția a II-a, Editura librăriei Pavel Suru, București, 1925, p. 138 (6) Liturghierul lui Macarie, cu un studiu de P.P. Panaitescu, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1961, pp. XXXIII-XLI (7) Micle, op. cit.,p. 21 (8) Publicarea Moltifelnicului în volum separat ilustrează tradiția slavonă de a publica în extras cărțile de slujbă, nu așa cum era în tradiția bizantină, sub formă de volum, cu toate rugăciunile. Acest lucru deja nu mai era posibil din cauza introducerii diataxei în corpusul cărții, sub formă de indicații și ar fi reprezentat publicarea de volume masive, greu de manervat în timpul celebrărilor. (9) Micle, op. cit., p. 32 (10) E vorba, cel mai probabil de doi sfinți militari, Teodor Tiron și Teodor Stratilat, care în vremea aceea erau pomeniți împreună sau, deși puțin probabil, o greșeală de tipărire. (11) Liturghierul lui Macarie 1508/2008. Studii introductive și traducere, Editura Arhiepiscopiei Târgoviștei, Târgoviște, 2008, pp. 78-79. (12) Cele mai multe detalii se regăsesc la Petru Pruteanu în studiul său Studiu istorico-dogmatic asupra Proscomidiei.Implicații dogmatice și canonice https://parohiatorrent.files.wordpress.com/2012/06/petru-pruteanu-studiu-istorico-liturgic-asupra-proscomidiei.pdf accesat în data de 14 februarie 2024 (13) Ene Branişte, Liturghierul slavon tipărit de Macarie la 1508 (Studiu liturgic), în Biserica Ortodoxă Română, LXXVI, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1958, nr. 10–11, p. 1061–1062 (14) Pavel, op. cit., p. 31 (15) Idem, p. 34 (16) Idem, p. 35 (17) Dosoftei, Dumnezeiasca Liturghie, Ediție critică de N. A. Ursu, Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași, 1980, p. 281 (18) Vintilescu, Liturghierul explicat, op. cit. , p. 50
(19) Condica sântă, publicată dupre original de archiereul Ghenadie Craioveanu (Enăceanu), vol. I, Bucureşti, Tipo-Litografia Cărţilor Bisericeşti, 1886, p. 82, la Pavel, op. cit, p. 39 (20) Pavel, op. cit., p. 40 (21) Popescu-Vâlcea, G, Slujebnicul mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei: (1648-1688), Stefan (Mitropolitul al Ungrovlahiei), Editura Meridiane, 1974
Ilustrație: DALL-E