Abie Elena
Am încercat să integrez în Mont Blanc un tablou de-al meu. Sau invers… Nu era cine știe ce, dar voiam să îl fac fancy, să impresioneze lumea. Mont Blanc (nu știu nimic despre Mont Blanc!) arăta ca o hartă albastră. Asta înseamnă că e frig acolo și nu-mi place deloc frigul. O hartă plină de zăpadă, cu nori și culmi înalte. Cum se vede plapuma peste corp, când stai întins, numai că peste ea (el!) bătea vântul și strălucea soarele. Nu e ca la noi, când ninge și e pâcla aia fumurie, de nu-ți vine să ieși de după sobă.
Nămeții ăștia întunecați au secretele lor, cum ar fi o gleznă, un genunchi, o coapsă lipite de munte, de parcă sunt acolo de mii de ani. Înghețate, vinete, reci, la fel ca Mont Blanc. Arcuite, într-o încordare pe care numai mâna pe armă o mai înțelegea, pe vremuri.
Aici, fiecare atingere generează povestea, ieșind din carne, incapabilă să țină un secret. Un domn amabil (Nu vrei un val-vârtej? Hai, mă, că e sec și răcoritor!), doamna cu eșarfă colorată (O, mi-ai adus aminte că bărbatu-meu mă atingea pe mână așa, dar…), domnișoara bâtrână, profesoară de desen (Bine că ne mai întâlnim pe la vernisaje, că mă mai ia cineva în brațe și pe mine…), doamna sexy, roșcată (Hai, fată, lasă amabilitățile, hai să fumăm o țigară, că mor cu ăștia, aici), domnul tânăr care se ține la distanță (Nu mă bag între cucoane, toate sunt niște Meduse cu personalitate de succubi).
Pe Mont Blanc se auzea un tulnic, înfiorând zăpada, activând fiecare zbor. Cum să nu fie normal să vezi corbi peste culmi, când asta este treaba lor? Cum să nu fie normal să iasă lupii din umbre, când de pe timpuri așteaptă semnalul? Zăpada scârțâie sub copitele cerbilor care-și mustră iezii să nu se mai grăbească. Iar cozile vulpilor se unduiesc pe dunele albe, ca și cum au fost într-adins sculptate ca să danseze ele, fițoasele, să alunece cu grație spre altarul pe care îl moșteniseră (oare mai știu unde stă?).
Știi că poți face un Adam și o Eva din orice? Chiar și dintr-un măr? Și din note muzicale, și din clei, și din… (Gata, am înțeles ideea). Poate că asta este moștenirea spirituală, că putem să îi facem nu contează din ce. Însă ține de doi să le dăm suflet (bine că avem opreliște!).
Dați-mi voie să vă sărut mâna! (Aoleu, încă un libidinos) Ce mai faceți, cum vă place expoziția? (Nu-mi place, mi se pare o mizerie, accentuată de buze moi, moluștice, care mă fac să mă spăl pe mâini cu dezinfectant). E interesantă, trebuie să o mai vizitez o dată, în liniște, ca să îi înțeleg substraturile.
Pe Mont Blanc bate o tobă, continuu, ritmat, inspiră, inspiră, expiră, pauză, inspiră, inspiră, expiră, pauză, un marș al coapselor puternice, perfecte, conduse de crengi robuste și bazându-se pe glezne capabile să zdrobească orice idee de trofeu. Câte un instrument, pe rând, mângâie aerul și unește moleculele de zăpadă, impregnându-le amintirea. Cu fiecare picătură, fiecare picior, amprentă, atingere, știu mai clar unde sunt așteptați.
Vă sărut, sper să ne vedem mai des pe aici (ăștia strică locul!). O seară bună! (Du-te!).
Încă un pahar de vin răcoritor, sec, să spele, să curețe! Afară miroase a zăpadă (de pe Mont Blanc). Îngheață pieptul, brațele, coapsele. Pe drumul spre… (știe Apa unde) se aude tulnicul. Și corbii. Șșt… Toba!