REXPUBLICA

Narcis Amariei

María Gómez Cámara întorcea ardeii pe plita din bucătăria casei sale din Bélmez de la Moraleda, când o pată ciudată apăru pe pardoseala de ciment.
– Asta ce-o mai fi? zise femeia aplecându-se să vadă mai bine acea umbră ce părea să aducă cu un chip uman.
Își șterse mâinile de șorțul înflorat, vopsit în portocaliu aprins și verde măsliniu, culori parcă furate din peisajul arid ce se vedea prin fereastra bucătăriei. Florile, uriașe, aproape disproporționate, se deschideau pe țesătură de parcă ar fi vestit venirea unei primăveri eterne. Bretelele legate la ceafă și pe talia groasă, formau funde generoase ce cădeau ca niște panglici de cadou. Două buzunare pătrate, mari, tivite cu un chenar alb, se odihneau în față, mereu pregătite să adăpostească o lingură de lemn, o batistă brodată sau un mănunchi de mirodenii. Un mic volănaș la marginea de jos îi dădea un aer jucăuș, aproape festiv, ca și cum gătitul ar fi fost o sărbătoare intimă.
Bătrâna se lăsă în genunchi și își trecu palma peste imaginea neclară ce aducea cu Chipul Sfânt din Catedrala din Jaén. Da, da, își zise. E chiar fața lui Isus, pe Sfânta Cruce! Se ridică și ieși în grabă pentru a da de veste în sat.
Bucătăria mică, cu pereții văruiți în alb, unde fumul de la plită lăsa uneori umbre cenușii, se umplu de gură-cască. Pe pardoseala din ciment rece, lucioasă de atâta spălat, se vedea tot mai clar conturul unui chip cu ochi adânci, gura strânsă și nasul slab reliefat. Erau trăsături omenești, clare, imposibil de ignorat.
– Madre mía, e chiar Sfânta Față din Jaén! zise o femeie mică, îmbrăcată în negru.
Oamenii se împingeau și scoteau, pe rând, sunete de uimire. Până seara, se perindase aproape tot satul. Pe podeaua din ciment, chipul devenise atât de vizibil, încât nu mai lăsa loc de nicio îndoială.
Vestea circulă cu iuțeală și oamenii din satele vecine veniră să vadă minunea. Se revărsau în grupuri mici, unii cu pălării pe cap și alții cu bastoane, călcând pragul casei fără să mai bată. Uimirea le făcea ochii să strălucească, iar șoaptele de la început se transformau în exclamații stridente: „¡Mira esto!” sau „¡Es increíble!”. Copiii se strecurau printre picioarele adulților, chicotind:
– Uitați ochii! Uitați gura! strigă Ana, o fetiță de șapte ani, arătând spre pardoseală.
– Stai cuminte! îi spuse mama ei, dar nu putea nici ea să-și ascundă uimirea.
Femeile își țineau baticurile în mână, lăsându-le să atârne, tremurând de emoție, în timp ce bărbații se apropiau, sprijinindu-se pe ușile și pereții bucătăriei, unii șoptind rugăciuni, alții înmărmuriți de miracol. Fumul de la plită, amestecat cu mirosul de ulei de măsline și pânză arsă de soare, părea să plutească mai dens ca niciodată, creând un aer aproape sacru. Din când în când, câte o femeie izbucnea în lacrimi, în timp ce încerca să atingă podeaua, iar bărbații se înclinau ușor, ca și cum ar fi intrat într-o biserică improvizată.
Din acea zi, fiecare clipă aducea în micul sat un nou val de uimire și reverență, iar bucătăria, odinioară simplă și domestică, se transformase într-un altar improvizat, unde forma cenușie de pe ciment părea că înlocuise adevăratul Chip Sfânt din Catedrala din Jaén.
Cei veniți din satele apropiate se împingeau, voind să prindă un loc mai bun.
– Mai aproape! Vreau să ating cimentul! zise un tânăr cu șapcă albă, întinzând mâna.
– Stai! Nu-i voie să calci pe el! strigă un altul, care încerca să păstreze ordinea.
Un grup de vecini comenta între ei:
– Dar cine ar fi putut face așa ceva? zise un bărbat cu mustață.
– N-ai cum să faci așa ceva, răspunse altul. Trebuie să fie o minune!
În bucătărie, María rămase în picioare, ținându-și mâinile la piept, uimită și speriată în același timp. Simțea un amestec de frică, venerație și curiozitate.
Cei mai mulți plecau târziu, când luna se ridica mare și albă pe cer. Mai erau și cei care înnoptau în apropierea casei, ca niște pelerini devotați. Din acest motiv, în scurt timp, viața familiei Cámara se schimbă dramatic. Ceea ce la început fusese un motiv de mândrie, acum se transformase într-o povară din ce în ce mai greu de dus. Se simțeau ca la un priveghi etern, în care oameni necunoscuți, veniți de la zeci sau sute de kilometri intrau în viața lor, având impresia că acel lucru li se cuvenea pur și simplu.
– Mamă, eu nu mai suport! La noapte o să pun capăt acestei nebunii! Nu e normal ce ni se întâmplă! strigă Miguel, fiul cel mic al Mariei și singurul din cei trei frați care rămăsese în sat.
– Nu e niciun Chip Sfânt! E o închipuire! Isterie în masă. Pareidolia, mamă. Așa se numește chestia asta. E tendința naturală a creierului de a recunoaște fețe sau forme familiare în pete de pe pereți, nori, scoarță de copac sau mai știu eu ce. Toți văd ceea ce vor să vadă. Dacă le ziceam că pata aia e un iepure, iepure vedeau! O să ți-o dovedesc chiar acum, zise băiatul și plecă hotărât spre șopronul cu scule. Reveni cu un sac de ciment în spate și cu un șpaclu în mână. Intră în bucătărie și închise ușa, lăsând afară lumina blândă a lunii și tăcerea satului. Din tavan, pe o sârmă, cobora un bec galben, slab, cu abajur de tablă. Cu ochii fixați pe chipul care se contura pe pardoseală, simțea cum inima îi bate tot mai tare. Doamne, iartă-mă, zise și începu să răzuiască cu grijă cimentul cu racleta.
Fața dispărea încet-încet până ce nu mai rămase decât o pată gălbuie. Deschise, apoi, sacul, deșertă din el o parte și o amestecă cu apă. Făcu o pastă pe care o întinse cu mișcări lente peste pata gălbuie. În câteva minute, Sfântul Chip dispăruse complet sub stratul nou, rece și neted. Miguel stătea nemișcat, cu palmele încă lipite de materialul umed, auzindu-și propria respirație și bătăile inimii. Bucătăria, odinioară martoră la miracol, părea acum un sanctuar gol, plin doar de tăcerea apăsătoare și de ecoul unei prezențe invizibile care încă îl urmărea.
– E gata! N-au decât să vină! Nu mai au ce vedea, izbucni Miguel cu năduf, în timp ce bătrâna sa mamă îl privea din spatele ușii, într-o muțenie încremenită.
A doua zi, cei ce sosiseră să vadă minunea fură întâmpinați de un carton agățat în ușa bucătăriei care îi anunța că nu mai este nimic de văzut. Unii rămaseră acolo, stană de piatră, ca și cum privirea lor n-ar fi putut accepta realitatea.
– Ce… ce vrea să spună asta? șopti o femeie în vârstă, cu baticul încă strâns la bărbie.
– Cum adică nu mai e nimic de văzut?! strigă un bărbat cu pălărie de paie, lovind ușor cu palma în ușă, ca și cum de dincolo ar fi primit un răspuns divin.
Copiii se uitau curioși, dar confuzi, întrebându-și părinții:
– Dar fața… unde e fața?
În mulțime se iscă un vuiet de vorbe amestecate: unii strigau că totul fusese o farsă, alții își acoperiseră fața cu mâinile, tremurând de dezamăgire și frustrare. Mai erau și unii care încercau să intre în bucătărie, să ridice cartonul, să cerceteze fiecare colț, doar pentru a vedea că pardoseala era acum netedă, rece și complet neinteresantă.
Uimirea se transformă curând în frustrare. Mulți plecară tăcuți, mușcându-și buzele, alții continuau să murmure printre dinți, comentând între ei:
– Trebuie să fie o farsă…
Spre dimineață, mai rămăseseră trei săteni și o femeie ce părea venită din alt oraș. Priveau pierduți pardoseala, cu ochii mari, ca și cum sperau că acel chip se va reface de la sine, doar că pe jos nu se mai vedea nimic. În lumina gălbuie a becului cimentul proaspăt întins făcea ca bucătăria să semene cu un cavou.
Mai trecu un timp și mica așezare reveni, ușor-ușor, la atmosfera calmă de dinaintea minunii. Bucătăria Mariei se umplu iar de mirosul de paella ce urca din tigaia uriașa spre pereții albi, ca o promisiune a unor zile tihnite. Radioul mic, cu butoane de plastic, murmura știrile despre Franco și câte un cântec de copla, iar viața se desfășura încet și cuviincios.

Bătrâna învârtea în oala de pe foc, fredonând o romanță, când privirea îi rămase pironită pe podea. Chipul revenise! Reapăruse exact în același loc, doar că acum părea să fie altul. Un chip de bărbat, cu ochii și gura deschise și câteva linii lungi, închise la culoare, asemenea unei mustăți. Semăna foarte mult cu Nuestro Señor de la Vida, portretul aflat în biserica din spatele casei familiei Pereira.
Femeia fugi îngrozită și strigă în gura mare incredibila veste prin sat. În zilele următoare, alte chipuri s-au adăugat celui inițial, apărând pe pardoseala bucătăriei și a holului casei. Apăreau și dispăreau, se deplasau sau se transformau, într-o mișcare continuă și imposibil de oprit.
La scurt timp, locul își recâștigă faima pierdută. Sute de turiști din lumea întreagă continuau să curgă în Bélmez de la Moraleda, astfel că María le-a cerut o taxă de cinci pesetas de persoană. Chipurile apăreau și dispăreau în diferite forme, religioase ori profane, incluzând apariții ale lui Franco sau Julio Iglesias.
Având în vedere noua dimensiune pe care o luase cazul chipurilor, primarul se hotărî să intervină. María știa însă ce îi va spune așa că i-o luă înainte:
– Señor López, nu știu dacă e un sfânt, un demon, sau ce-o fi… un chip. Duminicile, cum vine lume din alte părți, de obicei îmi dau câte un duro fiecare. Din Úbeda și din Jódar s-au organizat excursii ca să vadă chipul. Vin necontenit oameni în sat, atrași de acest fenomen ciudat. Eu zic că e un lucru bun pentru noi.
– Doña María, nu avem de ales. Trebuie să vedem ce este acolo, dedesubt. M-au căutat de la Madrid, Vor trimite o echipă. O să vină și televiziunea. Trebuie să fiți de acord. Toată reparația ulterioară va fi făcută pe cheltuiala primăriei.

Doña María ezita. Și avea motive să o facă. Găsi chiar un pretext foarte bun. Casa Episcopului, așa cum era cunoscută locuința familiei Pereira, fusese construită pe locul unui fost cimitir. Oasele care odihneau dedesubt nu trebuiau deranjate. Sub nici un chip.
– Domnule primar, nu vă pot da acceptul să săpați. Îmi pare rău.
– Doña María, mă tem că e prea târziu… Cum v-am spus, veți fi despăgubită, adică, vreau să spun că reparația, tot ce ține de renovare, va fi plătit de noi.
Zilele următoare, presiunea din sat și din partea autorităților creștea. În cele din urmă, María și Miguel au fost de acord să lase echipa să sape, cu promisiunea fermă că niciun os nu va fi deranjat fără grijă și respect.
– Domnule López, nu ți-am spus chiar tot… Înainte ca totul să se ducă naibii, trebuie să știi acest lucru! Nu trebuie să săpăm sub bucătărie!
– Cum? Ce vrei să spui? Nu înțeleg.
– Primul chip a fost… nu știu… Doar primul. Apoi… celelalte…
Femeia tăcu și își mușcă buza.
– Apoi, ce? De ce te-ai oprit?
María nu știu cum să continue. Ce să îi spună? Că ea crea acele chipuri cu puterea gândului? S-ar fi uitat la ea ca la o nebună. Așa că tăcu.

Când excavatorul își făcu loc în curtea bucătăriei, iar placa de ciment fu îndepărtată, specialiștii descoperiră un schelet. Un bărbat de statură mică, îngropat acolo prin secolul al XV-lea. Numai că analiza preliminară dezvălui un detaliu înfricoșător: artefactele găsite lângă schelet și poziția corpului sugerau că nu era un simplu sătean, ci nimeni altul decât Francisco de Lara, teribilul inchizitor. O senzație de neliniște se răspândi printre cei prezenți, ca și cum o prezență nevăzută îi urmărea, încercând să-i împiedice să dezgroape secretele trecutului.
Noaptea căzu neagră peste satul andaluz. María simți că ceva rău urma să se întâmple.
Își trase capotul pe ea și se îndreptă spre locul unde fusese bucătăria. Păși cu băgare de seamă în încăperea rămasă fără ușă, în mijlocul căreia se căsca acum o groapă adâncă de trei metri.
– Să faceți bine, să-mi ridicați alta, nemernicilor! rosti bătrâna și un fior o făcu să se cutremure. Înainte să se prăbușească fără suflare, apucă să vadă chipurile parcă desenate de un pictor nebun, lungindu-se, căpătând trup și pornind ca un abur către sat.