Nicu Stanciu
„Dragă Pierre, când vei citi scrisoarea mea, eu voi fi murit de ceva vreme. Peștii mă vor privi de pe fundul apei, cu ochii lor mirați și reci, gândindu-se: Oare ce caută nebuna asta aici? Caleașca am botezat-o Nautilus, după celebrul submarin din opera lui Jules Vernes, asta așa, ca să fie totul mai interesant.
Am vizualizat de zeci de ori cum vizitiul va lovi cu biciul pe spatele cailor și aceștia își vor lua avânt, vor alerga cu o viteză amețitoare, în timp ce vizitiul va sări ca să-și salveze viața, apoi vor rupe balustrada de pe chei, nechezând, vom pluti câteva clipe cu toții în aer, plonjând în apa rece ca gheața. Caii se vor chinui să se salveze și, probabil, vor scăpa, în timp ce eu, ca o nebună, voi aluneca în adânc încet, la fel ca o frunză care cade spunându-și ultima rugăciune… sau ultima nebunie.
Sper să nu fii supărat pe mine și să n-o iei personal, pentru că țin la tine. Am pierdut toată averea mea la cărți. Jean m-a lăsat, în urmă cu un an, Francois, băiatul meu, a murit și nu mai am nimic de pierdut. Rămâi cu bine dragul meu prieten și trăiește-ți viața cum știi mai bine. A ta amică fidelă, Juliette.”
De undeva, de sus, de la balconul unei mansarde, Maximilien privea trăsura în galop cum rupe balustrada cheilor, cum plonjează în gol, apoi în apele reci ale Senei, cu o explozie de apă împrejur. Apoi, liniște. Câteva clipe. Trecători înmărmuriți, femei panicate zbierând, capul unei femei ieșind din apă și mainile ei bătând valurile cu disperare.
„Oare, dacă aș fi acolo, aș fi în stare să o salvez? Nu știu dacă aș face-o. Dacă aș salva-o, aș rămâne pentru totdeauna întrebându-mă oare cum ar fi să vezi un om murind? Ce ar spune ea, ce gesturi ar face, s-ar zbate cu disperare, ar da din mâini și din picioare ca și cum ar vrea să prindă în palme o gură salvatoare de aer, ar lupta să se agațe de o ultimă speranță, îndesânduși-o în inimă? Ar striga ajutor și ar spune, paradoxal, să nu faceți ca mine!?, într-un atac insolit de înțelepciune? Ceva din mine ar vrea să sară, s-o salveze pe biata femeie, însă altceva din mine, poate chiar scriitorul – mintea aceea rece de mașină vie care observă și analizează totul cu detașare – ar vrea să stea să observe cum se zbate până la ultimul strop de viață și, apoi, este înghițită de valuri. Cu sau fără ultima replică, dispărând din fața ochilor mei și din viața aceasta, pentru totdeauna. Și, la final, după ce totul s-ar termina, cum ar fi dacă mi-aș da seama că femeia aceea sunt chiar eu, reprivindu-mi scena morții după ce am murit? Adică, până la urmă, ce înseamnă să mori…?”