Liviu Antonesei
Această poveste se naște din pricina faptului că am căutat un caiet, cel cu notații din romanul Cracoviei, pentru că mă gândeam să povestesc eșecul unui roman. Nu l-am găsit în vrafurile mele de caiete și dosare, în schimb am găsit altul, unul în care am făcut schița întîlnirii cu Mrożek.
Trebuie să fiu clar de la bun început, să nu produc confuzii, să nu pară că mă laud fără motiv cu o întâlnire cu marele prozator și dramaturg polonez. Deci, nu eu l-am întâlnit pe Slawomir Mrożek, căruia îi citesc și admir opera, ci prietenul meu K.O., după cum se recomandă tuturor, mai mult ca să provoace. Sigur, sînt inițialele sale, numai că în ordine inversă. Deci ce povestesc eu acum este ceea ce mi-a povestit K.O., folosindu-mă de notele sumare din caietul găsit, care mi-au împrospătat miraculos memoria, deși au trecut mai mult de zece ani de atunci. Am fost ajutat și de recitirea autobiografiei sale, Baltazar, a cărei scriere l-a ajutat să depășească ultimele sechele ale afaziei ce a urmat atacului vascular cerebral. Și a ieșit o carte minunată!
Era o frumoasă, foarte frumoasă zi de septembrie și, ieșind de pe Szeswka, m-am îndreptat spre terasa cafenelei teatrului, lângă turn, în Piața Mare, cafeneaua, ca și teatrul fiind de altfel subterane. Dar ziua era prea călduroasă, un fel de vară indiană, ca să nu fi fixat întâlnirea cu K.O. afară, la soare, ba chiar sub o umbrelă.
Am ajuns primul și mi-am comandat o cafea și un pahar cu apă. Mi-am aprins o țigară și consumam alene fum și lichide, în vreme ce razele îmi încălzeau brațul așezat pe spătarul unui scaun vecin. După câteva minute, prietenul meu a apărut din direcția din care venisem și eu, normal, își terminase orele și alesese drumul cel mai scurt. Cu geanta pe umăr și o pungă în mâna stîngă, mai roșu la față decât de obicei, mi s-a părut surescitat. Ceea ce și era. Și-a pus bagajele pe un scaun liber, s-a așezat în fața mea, a privit ceașca de cafea și a spus repede că e nevoie de vodcă, nu de cafea, trebuie să-mi spună ceva foarte important. I-a făcut semn chelneriței, eu am comandat o „iarba zimbrului”, el o „albitură”, precizînd și pentru mine că trebuie să fie duble, de asemenea două sticle de apă plată, dar mari, după cum iarăși a precizat.
Nu am intrat în chestiune pînă nu am avut paharele în fața noastră. După sto lat și noroc, am ciocnit, am băut câte o gură, apoi ne-am aprins țigările, el și-a îndreptat spatele pe spătar și a început povestea…
-Ieri, după ce-am ieșit de la ore, am mers în Planty, cine știe cât mai durează vremea asta văratecă. Mă plimban pe alei, mă mai opream pe câte o bancă să fumez, iar mă plimbam. Mă mai uitam la panourile cu desenele lui Mrożek, risipite prin parc. O idee foarte bună, în fond și-a început cariera artistică ca desenator și caricaturist…
-Da, am simțit nevoia să mă aflu în treabă, mereu a desenat, a și pictat…
Mi-am dat seama că nu e bucuros de întrerupere și am tăcut. Mi-am promis și i-am promis în gând că nu se va mai întâmpla.
-Deodată, cînd am ieșit de după un paravan din panouri, pe o bancă, la mai puțin de zece metri depărtare, l-am zărit pe sărbătorit.Voiam să-l salut, poate să-l abordez, dar nu aveam curaj. Apoi, mi-am spus că doar sunt polonez și polonezii nu sunt lași! M-am apropiat și, când am ajuns la un metru jumătate distanță, l-am salutat, pronunțându-i clar numele. Mrożek, care era pe gânduri și privea peste lucruri, și-a îndreptat privirea spre mine și mi-a spus:
-Văd că mă cunoașteți. Nu cred că vă cunosc și eu. Cu cine am onoarea?
În stilul meu, am răsuns că sînt K.O.. A început să zâmbească și mi-a făcut semn să mă așez alături de el pe bancă. M-am așezat la o distanță respectuoasă. Apoi, a râs de-a binelea și a început o mică piesă de Mrożek.
-Crede-mă, tinere prieten, K.O. nu merge, nu poate să meargă pentru întâlnirea noastră. Eu nu vreau să fac knock-out pe nimeni și, desigur, nici nu doresc să fiu făcut! Să inversăm, vom spune că ești O.K. – ceea ce și eram de fapt! Și pentru că acesta va fi cu siguranță prima și ultima întâlnire dintre noi, peste două zile mă reîntorc în Franța. eu voi fi Slawo. E Okey așa, O.K.? Și, desigur, lăsăm toții panii noștri plini de respect ancestral deoparte și ne tutuim.
Normal că era Ok, că eram O.K. și am dat din cap aprobator. Nu știam cum îmi va putea ieși partea cu tutuitul, pentru mine, era un monument viu. Apoi, Slawo a continuat:
-Știi la ce mă gândeam înainte de a avea plăcerea să ne cunoaștem?
-Cred că la festival, cred că este cel mai frumos eveniment pe care l-am prins de când sunt cracovian.
-La asta, dar cumva altfel…
-Altfel, adică…?
-Mă gîndeam că totul se bazează pe o neînțelegere, un malentendu, cum ar spune francezii, primele mele gazde și, de asemenea, gazdele mele de acum… Într-o propoziție, mă întrebam ce caut eu aici?
-Cum adică? Nu înțeleg. Sunteți cracovian, sunteți cel mai important scriitor polonez în activitate, despre ce neînțelegere vorbim, Slawo? Da, am avut curaj să-i spun pe numele ales în această circumstanță.
-Ok, eu am părăsit Cracovia, acest oraș pe care îl iubesc poate mai mult decît pe oricare altul din lume, de două ori. Odată, cînd am plecat la Varșovia, crezând că acolo e locul unui scriitor, a doua oară acum doi ani și un pic… Prin urmare, ce caut eu aici, pentru ce aceste onoruri. Nu sunt fariseu, sigur că mă bucură, dar am o stranie senzație de neînțelegere, ba poate chiar de absurd,,,
-Cred că te judeci prea aspru Slawo, patria scriitorului este limba în care scrie, geografia nu are nici un amestec în toată povestea asta…Te-ai născut în limba polonă, scrii în limba polonă, restul sunt circumstanțe fără nici o importanță. În Cracovia te-ai născut și te-ai format, este normal să fi simțit nevoia acestei celebrări…
-Aș putea fi de acord în oarecare măsură cu ceea ce spui, OK, dar nu chiar de tot. Mai întîi, nu cred că orașul acesta are vreo datorie față de mine numai pentru că s-a întîmplat să mă nasc și să cresc aici. Știu, știu, o să-mi spui că nu din vreun sentiment de datorie a decis Cracovia să mă sărbătorească, că, poate, are și ea ceva de câștigat din asta. E posibil, dar cu asta problema noastră, problema mea nu s-a rezolvat. Există lucruri și mai grave…
-Care anume? Te referi la articolele din tinerețe sau la ce anume?
-Nu, nu la asta, deși a fost una din marile prostii ale tinereții mele, dacă nu cu lumea, cu mine m-am împăcat cumva. Fără să uit. E altceva…
-Ce?
-Gândul acesta, eu ce caut aici, nu e prima oară cînd mă bântuie, e un fel de constantă de câte ori aleg alt loc, iar asta s-a întîmplat de prea multe ori, îmi apare întrebarea asta. Și când am ajuns la Varșovia, iar după treisprezece ani la Paris. Și apoi cînd m-am mutat în Italia, Germania, Statele Unite, mereu m-am întrebat. Și nu doar la sosire, ci periodic, de asta probabil că mereu îmi luam cortul și plecam…
-Dar din Baltazar reiese că mereu aveai motive și că în Mexic ai fi vrut să rămâi definitiv…
-Motive se găsesc dacă le cauți. Da, în Mexic, cred și acum, aș fi vrut, aș fi putut să rămân, dar dacă impulsul lăuntric m-a lăsat în pace, nu m-au lăsat răscoalele țărănești. Și așa am ajuns iarăși la Cracovia. Am luat decizia întoarcerii acasă brusc, fără să mă gândesc la alte posibilități. Și cum discuția e între doi necunoscuți, pot să-ți spun că din primele zile ale sosirii la Cracovia întrebarea a început să mă bântuie. Am fost foarte bine primit, ca fiul rătăcitor pentru care se taie vițelul cel gras, dar mi-am luat iarăși zborul.
A tăcut, a tăcut mult, mi-am dat cumva seama că discuția și întîlnirea noastră se încheiaseră… M-am ridicat încet, pregătindu-mi cuvintele de rămas-bun… Înainte de a începe, mi-a spus:
-Cunoști opera lui Baudelaire? I-am spus că a doua mea specializare este literatura franceză, iar Baudelaire este unul din preferații mei…
-E bine, bănuiesc că ai acasă Mon coeur mis à nu, răsfoiește pagina… Apoi, ne-am strîns mîinile și am schimbat formule convenționale de despărțire. Cum pînă atunci, totul fusese neconvențional, au căzut bine formulele stas, cel puțin pentru mine!
Mi-a întins mîna, i-am strâns-o, m-am întors și am plecat, el a rămas singur pe bancă. Nu mai țin minte acum numărul paginii, dar ajuns acasă am deschis cartea acolo și am găsit notația în care Baudelaire scria că nu se simte bine, la locul lui, nicăieri…
Trebuie să recunosc că povestea lui K.O./ O.K. m-a tulburat. Ba chiar ne-a tulburat pe amândoi, astfel încât nu prea mai reușeam să discutăm. Ne-am terminat al doilea rând de vodcă și ne-am ridicat. Prietenul meu mi-a întins punga pe care o adusese când a sosit la întâlnire și mi-a spus că e un dar de la festival. Cum se obișnuiește, am vrut să mă uit și să-i mulțumesc. Mi-a spus să-l deschid acasă. Nu m-am mai uitat, dar m-am gândit că învățase un truc de la maestru! Ne-am strâns mâinile și am luat-o, de data aceasta în direcții diferite. Pe drum, mă gândeam la poveste, mai ales la finalul ei. Bun, Baudelaire era un poet cu accese de depresie și melancolie, era cumva normal ca, măcar uneori, ba chiar foarte des, să nu se simtă bine nicăieri. Dar Slawo, care era umorist, satiric, care avea simțul absurdului? Da, poate exact din ultimul motiv!
Aceasta este povestea întâlnirii prietenului meu cu unul dintre giganții literaturii lumii. Ajuns acasă, am găsit în pungă unul dintre tricourile festivalului Mrožek, un tricou negru, cu numele scriitorului scris cu litere mari pe spate, iar pe față cu două pisici cumva stilizate, una dintre ele adresându-se celeilalte. Totul desenat și scris cu un verde aproape fosforescent. Un desen vizibil aparținând scriitorului, Cred că îl și văzusem pe panourile din Planty și de prin piețe. Văzusem și tricouri, far și cravate, blocnotesuri, alte obiecte decorate cu desene sau fraze din S.M.. Mă și gândisem să-mi cumpăr un tricou, dar iată, cineva a gândit mai repede decât mine.
Cum îl aveam pe Marco de aproape doi ani, nu exclud să-l fi ales și eu pe acesta, care acum, când termin povestea, e pe mine… L-am găsit greu în maldărele mele cu sute de tricouri! Inscripția este: „Kolega ciągle jeszcze przy malartswie abstrakcyjnem?”… Ceea ce pre rumănește s-ar tălmăci: Colega, tot cu pictura asbtractă?