REXPUBLICA

Mihai Sandu

Trecusem de nenumărate ori pe lângă el și de fiecare dată simțeam un fier roșu în piept și răsuflarea mi se oprea pentru câteva secunde. Avea o reputație ce i-o lua înainte, iar înfățișarea clădirii, dominând peisajul stradal și mirosind deopotrivă a vechi și a carte, a excelență, avea darul de a șoca și de a ambiționa un tânăr care râvnea la cel mai bun liceu din oraș. În fond, auzisem de atâtea ori că numai cei mai buni elevi puteau ajunge la Caragiale, că doar cei mai silitori și mai ambițioși aveau să intre în rândul elevilor din ceea ce era considerat, uneori informal, alteori cu date statistice, vârful educației ploieștene și prahovene.

Era splendid! Și pentru tânărul de atunci, care descoperise că îi place cartea, că are o poftă nețărmurită să scrie și că visează să schimbe lumea, câteva priviri către zidurile acelea înalte și severe au fost de ajuns. Am vrut să fiu și eu prizonier în Bastilia și să gust din promisiunea excelenței pe care o simțeam, parcă, de câte ori vorbeam de el. Și am reușit. Am pășit dincolo de ziduri, am gustat deopotrivă din severitate, din performanțe și din plăcerea vieții de liceu, am legat prietenii de-o viață și am cunoscut dascăli care vor face mereu parte din construcția vieții mele. Și totul a fugit, parcă, precum un vis imaginat din copilărie, repede și ireversibil, în spatele ochilor închiși.

Poate că aș fi continuat să visez frumos și fără alte gânduri dacă nu aș fi văzut într-o postare aruncată cumva bizar pe Facebook, că liceul, Colegiul Național „Ion Luca Caragiale”, Bastilia mea, și-a aniversat, cu câteva luni în urmă, 160 de ani de existență. Am privit lung, am simțit cum gâtul mi se usucă puțin și am zâmbit, cu un amestec straniu de melancolie și dezamăgire aprinzând leduri în suflet.

Despre Caragiale se pot spune multe. Probabil cel mai des pomenit lucru ține de rivalitatea sa eternă cu Mihai Viteazul pentru istoria și continuitatea Liceului „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, o legendă locală de netăgăduit și, implicit, pentru titulatura de liceul cel mai bun, de esență a învățământului ploieștean. Ține de tradiționala culoare vișinie a uniformelor, care ne-a adus renumele de gogoșari și ține de înfățișarea aspră, solemnă, a clădirii vechi și impunătoare de pe o stradă altfel mult prea îngustă, care pentru romantici seamănă cu celebra Bastilie rămasă în memorie după la fel de romantica revoluție franceză.

Se pot spune multe despre el. Și este surprinzător cât de puține se spun, de fapt. An după an, Caragiale dă olimpici peste olimpici, formează generații care ajung să evolueze și să exceleze în cele mai diverse domenii. E o instituție de învățământ așa cum ar trebui să fie – doldora de carte, de cadre didactice alese, de elevi care intră aici cu cele mai mari medii și pleacă la fel de bine cotați. Dar e de ajuns?

Dincolo de faptul că promovarea efectivă nu este sinonimă în România cu educația și cultura de calitate, aș vrea să pot spune că măcar s-a încercat ceva în sensul acesta. Sigur, vedem câte un rând sec aruncat în online sau în ziarele locale despre câte o performanță la olimpiadele internaționale, ca și cum ar fi o banalitate. Mai vedem câte o știre despre câte un cadru didactic de renume care pleacă dintre noi, câte o alta despre conferințe și prezentări ținute în sala de gală a liceului. Și, când și când, câte o filmare, un montaj video, făcut probabil de o parte din elevi și care, în loc să surprindă liceul, pune accent pe câte un cadru didactic mai mult sau mai puțin relevant. Frumos… Dar mai departe?

E drept că nu este o caracteristică negativă doar pentru liceul nostru de gogoșari, ci mai degrabă o regulă pentru lipsa de promovare a valorilor reale. O fi, însă, greu să ne imaginăm că putem face chiar noi, fiecare, ceva în sensul acesta? Trăim într-o epocă în care orice clovn poate să adune sute de mii de adulatori pe platforme de social media dintre cele mai dubioase, în care dacă filmezi pisici și câini care se joacă sau dacă te dai mare când conduci un Ferrari ai toate șansele să devii formator de opinie. Dar prea puțini sunt cei care încearcă un tip similar de promovare pentru limbă, pentru educație, pentru cultură, pentru lucrurile care contează și care, în definitiv, ne alcătuiesc pe fiecare în parte. Orice popor, orice civilizație fără educație este sortită unui destin trecător. E redundant să spun cât de mult se observă asta dacă ne uităm puțin în jur în ultima perioadă…

În urmă cu câțiva ani, când eram, probabil, mai frecventabil pentru conducerea liceului, am fost invitat să iau parte la aniversarea a o sută patruzeci și cinci de ani de existență a Liceului „Ion Luca Caragiale”. Nu voi uita niciodată cum, tot atunci, un grup de foști elevi, impregnați și ei până la capăt de spiritul caragialist, au scos o carte, aniversând cincizeci de ani de la terminarea liceului. Erau, nici mai mult, nici mai puțin, decât ultima promoție de băieți care terminase instituția pe vremea când aceasta era Școala Medie nr.1, de Băieți, înainte ca aceasta să devină Școala Medie Mixtă, sau Școala Medie „Ion Luca Caragiale” și, mai târziu, Liceul „Ion Luca Caragiale”.

Știu, se presupune că Liceul „Ion Luca Caragiale” continuă tradiția și existența Liceului „Sfinții  Apostoli Petru și Pavel”, dar nu e mai puțin adevărat că o continuă și pe cea a Școlii Medii nr. 1, școală care a asigurat continuitatea pe locația actuală a liceului după ce tot ce mai rămăsese din biblioteca și baza de date de la Petru și Pavel fusese transferat aici după distrugerea vechiului edificiu. E o discuție lungă și se leagă de controversa și rivalitatea menționate ceva mai devreme și nu are sens să o detaliem aici.

Revenind, acel grup de veterani ai școlii au venit în urmă cu cincisprezece ani, vizibil emoționați de revedere, aprinși la față și cu mâinile și ochii tremurând, au editat o carte cu și despre ei și liceu și ne-au pasat-o mie și altor câțiva colegi spre a fi păstrată și predată mai departe. Nu mai spun de faptul că respectiva carte este, încă, în păstrare la loc de cinste în biblioteca proprie, deși poate că ar fi trebuit să o transmit mai departe cu ocazia aniversării a o sută șaizeci de ani de existență a instituției, dar, oare, pe cei câțiva, probabil mult mai puțini decât în urmă cu cincisprezece ani, încă rămași printre noi din acea generație, s-a gândit cineva să îi bage în seamă? De domnul Duță Marin s-a interesat cineva dacă mai este și cum îi mai este? Măcar pentru îndârjirea cu care a ținut la liceul, la școala aceasta? Măcar așa, între două cadre de filmare și machiaj?

A fi caragialist nu înseamnă o fală aparte, nu se traduce prin aere și orgolii, deși, slavă Domnului, am văzut cu nemiluita și la elevi și la profesori atât în anii cât am fost elev acolo, cât și după, de câte ori participam sau organizam câte un eveniment cultural și nu eram, păcatul meu, aliniat politic…

A fi caragialist înseamnă să faci parte din ceea ce poți oferi tu însuți cel mai mult și cel mai bine. Eu asta simt și astăzi, la mai bine de un deceniu și jumătate de la absolvire – că este vorba de un spirit care scoate ce e mai bun din fiecare acolo, de o responsabilizare și o maturizare care vin exact așa cum și atunci când trebuie și alături de cine trebuie. Sunt profesori buni acolo, dascăli în adevăratul sens al cuvântului, și au fost dintotdeauna. Se știu și ei, îi știm și noi, fără să fie nevoie de emfază.

Și sunt elevi ai naibii de buni care fac cinste liceului și lor înșiși. Care vin și pleacă și vă spun sigur că nu uită, că nu trec degeaba prin Bastilia și că o parte din ei, din fiecare, rămâne acolo, prezentă la fiecare aniversare, la fiecare Bal al bobocilor, la fiecare Banchet de absolvire, la fiecare Paradă a claselor a XII-a. Toți formează un colectiv de gogoșari care duc mai departe esența parcurgerii liceului. Nu ai să vezi niciodată un caragialist care să se uite urât, care să poarte ranchiună, care să manipuleze ori să arunce la gunoi cu educația sau cultura. Nu și dacă au trecut cu adevărat pe aici. De ce? Pentru că spiritul caragialist, de fost prizonier al Bastiliei ne învață să prețuim ceea ce înseamnă educația și să rămânem cu zâmbetul pe buze, privirea către orizont și brațele deschise indiferent de domeniul în care activăm și de locul unde ne trăim viața mai departe. 

Rămâne, poate, unicul gust amar adus de cei care, poate, nu au simțit cu adevărat ce înseamnă să fii caragialist. Adus de cei care tind să acapareze ori să politizeze, de prea mulți ani deja, educația și cultura ori care țin cont de criterii ideologice sau de apartenență pentru a exclude. Dar trece. Ca multe alte lucruri în viață.

Ce contează, ce rămâne e faptul că, la 160 de ani de existență, pentru toți ploieștenii, Caragiale e o mândrie și o referință. Dincolo de fala pe care toți o nutrim față de omul Caragiale, liceul, colegiul omonim aprinde scântei pentru fiecare dintre noi, fie că am pășit odată pe holurile înalte, fie că am rivalizat cu el sau că doar am simțit umbra lui aplecându-se deasupra capului nostru. Așa a fost și așa va fi pentru totdeauna!

La mulți ani, „Caragiale”! La mulți ani, caragialiști! La mulți ani, educație și cultură de calitate!

Foto: Iubesc Ploieștii