Daniel Cucu
În loc de preambul, pentru cei care nu mă cunosc, voi spune că sunt o persoană liniștită, calculată, comodă, organizată, care nu se cațără pe munți, nu doarme la cort, nu face alegeri riscante și se ferește de situații în care să nu dețină controlul. Îmi place ca în călătorii, atât cât se poate, totul să fie pus la punct și previzibil, pentru a evita surprize neplăcute.

Ceea ce mi s-a întâmplat pe parcursul săptămânii 20-27 martie 2026 este opusul descrierii anterioare. Am făcut cea mai mare nefăcută: am fost în vacanță în Iordania, în vreme de război!
De când am început să călătoresc mi-am dorit să văd Petra.
De fapt, pe vremea când nici nu visam să călătoresc, dar urmăream Teleenciclopedia, mă îndrăgostisem de două locuri: Alhambra de Granada și Keukenhof – parcul cu lalele.
Am început să călătoresc foarte târziu, aproape de vârsta de patruzeci de ani, când ajunsesem la o listă respectabilă de dorințe, în fruntea căreia se afla Petra. Lucrurile s-au așezat în mod favorabil și în câțiva ani am bifat toate destinațiile, ba chiar am ajuns în multe locuri negândite, însă tocmai vârful listei rămăsese neatins, pentru că… mereu intervenea ceva.
Nu-mi place lumea arabă. Deloc. Din nicio privință. Asta mi-a pus frână de fiecare dată când m-am uitat spre Petra.
Pe de altă parte, țin minte că într-unul dintre conflictele armate din ultimii zece ani (nu mai știu care, că acolo sunt tot timpul), unii dintre combatanți amenințau că vor bombarda situl arheologic de la Petra, pentru a lovi turismul occidental. Zic: „pân-aci! Lăsați Petra în pace, s-o văd și eu, apoi îi faceți ce vreți! Puteți s-o încărcați în camioane și s-o luați acasă!”
Din păcate, ca simplu turist, nu poți să te duci s-o vezi și să pleci, ci trebuie să iei parte la un circuit. Parcursul și obiectivele din traseu diferă de la o agenție de turism la alta.

N-aș fi avut curaj să merg pe cont propriu (cum călătoresc de obicei) și nu recomand acest lucru decât celor cu posibilități financiare foarte mari, care își permit un tur privat, cu ghid.
Ideea este că, doar de dragul câtorva ore la Petra, am avut, pe de o parte, nesăbuința de a călători într-o zonă de război, pe de altă parte puterea de a… accepta (ca să nu zic îndura), timp de șapte zile, realitățile acelei lumi care îmi este total neplăcută. Dar a meritat pe deplin.
Petra este o minune. Minune pentru felul cum arată acum, dar mai mult, minune pentru felul cum a fost făcută. Este fascinant să vezi că, în urmă cu peste două mii cinci sute de ani, niște oameni aveau cunoștințe atât de avansate de arhitectură, geometrie, fizică (hidraulică, cinetică și altele din acelea care nu mi-au plăcut în școală, pentru că nu le înțelegeam).
Pe toată lumea impresionează fațadele monumentale care au supraviețuit atâtor generații, invazii, intemperii, dar este remarcabil geniul celor care au decupat Petra (fiindcă e cioplită, nu „clădită”) și au creat un oraș, într-un mediu neprietenos.
Printre altele, inginerii nabateeni au conceput un sistem de alimentare cu apă – captare din ploi, aducțiune, stocare, distribuție – bazat doar pe gravitație și gândit cu o eficiență incredibilă. În mod ironic, în zilele noastre, apa de ploaie care a întreținut viața acestui loc, este principalul adversar al turiștilor. Pentru mine, pericolul major nu a fost războiul, ci riscul de a nu intra la Petra, căci situl se închide când plouă abundent. În noaptea dinaintea vizitei a plouat cu dușmănie. Am fost anunțați că se va putea intra, dar se va deschide cu o oră mai târziu decât programul normal, ca să se mai scurgă apa. Cu toate acestea, am mers prin gârlă, canionul de acces fiind inundat (în săptămâna următoare trecerii noastre, accesul a fost oprit pentru două zile). Norocul a făcut să apară și soarele, iar vremea a fost chiar plăcută pe timpul vizitei și astfel am putut savura în tihnă priveliștea. În bătaia soarelui, culoarea roșiatică își schimbă nuanțele, umbra fiecărui nor modifică imaginea fațadelor, unghiul de cădere a luminii accentuează la fiecare oră un detaliu diferit.

Circuitul de șapte zile a avut multe obiective demne de toată atenția.
În Amman am vizitat centrul istoric, adică Citadela și Amfieatrul, cu muzeele aferente, după care am mers la vestigiile antice de la Jerash, un oraș roman foarte bine conservat. Aici, din nou ne-am minunat de soluțiile inginerești folosite în antichitate, de faptul că poți călca pe niște pietre așezate cu simț de răspundere, de pe vremea lui Traian.
Ziua următoare a fost Muntele Nebo, unde scrierile biblice spun că i s-a arătat lui Moise Tărâmul Făgăduinței (noi nu l-am văzut, din cauza ceții); orașul Madaba, cu tradiție în arta mozaicului, văzută de aproape într-un atelier în care o localnică ne-a oferit explicații cu un fermecător accent de Republica Moldova. Tot acolo este și Biserica Sfântului Gheorghe, în a cărei pardoseală a fost descoperită o hartă lucrată în mozaic, din secolul al șaselea, pe care sunt reprezentate cu mare exactitate toate Locurile Sfinte, fiind documentul care a dus la descoperirea adevăratului loc de botez al lui Iisus, care este în Iordania, nu în Israel (subiect controversat, întrucât râul Iordan este granița dintre cele două state actuale, dar albia lui a suferit modificări de-a lungul secolelor). Locul marcat pe hartă, documentat ulterior, și recunoscut acum ca loc de botez al lui Iisus, este la zeci de metri distanță de râu).

Alte zile, alte opriri – castelul medieval de la Kerak, orașul Aqaba, Marea Moartă.
O surpriză foarte plăcută a fost incursiunea în deșert – Wadi Rum – care a însemnat o plimbare cu mașinile și o noapte neașteptat de confortabilă, petrecută într-o tabără de corturi. Aveam o reținere față de acestă etapă a excursiei, față de idea de noapte la cort, în deșert. Din fericire, prejudecata mea a fost contrazisă: deșertul Wadi Rum nu este o întindere de nisip, ci o regiune cu munți presărați prin nisip. La adăpostul acestor munți există multe „tabere de beduini”, care sunt, de fapt, niște resorturi în toată regula. Nici măcar praf n-a fost, datorită ploii recente și a vântului calm.
Trebuie să mai adaug faptul că, la toate opririle din traseu, eram singurul autocar din parcare. Nici picior de turist! Până și la Petra, unde, de obicei, este o viermuială continuă, eram singuri, ca într-o vizită privată. Când ne pregăteam de plecare au apărut niște autocare cu turiști vorbitori de rusă, veniți din Egipt (se organizează excursii de o zi de la Sharm el Sheikh).
Legat de război – se întâmplau lucruri pe deasupra noastră. Au sunat alarmele aeriene de mai multe ori pe zi, în fiecare zi și nu le băga nimeni în seamă. Se auzeau bubuituri, dar nu a fost niciun semn de război în raza mea vizuală. M-am tot uitat pe cer, spre orizontul vestic, spre Israel, n-am văzut nicio explozie.

Pericolul a fost prezent, dar nu iminent (de exemplu, în timp ce vizitam situl arheologic din Amman, un fragment de rachetă a căzut într-un cartier al orașului).
Situația a fost descrisă perfect de un bun prieten: „Nu numai că v-a mâncat undeva să mergeți acolo, dar v-a și durut!”
De fapt, Iordania este o țară sigură, fiind neutră față de acest război. Dar așa sigură și neimplicată cum e, războiul trece pe deasupra ei.
În concluzie, „am văzut Petra = cariera mea de turist s-a încheiat”. Gata!
Călătoriile care se vor mai întâmpla de acum înainte, vor fi cu titlu de bonus.
