Nicu Stanciu
− Nay-din, Mârza efendi. Ce vânt te-aduce pe la umila noastră abodă?
− Nay-din, cumetre Ibrahim. Am venit să-ți văd mutra că mi-a fost dor.
− Sunt onorat, efendi bei. Bei o cafea?
− Ce întrebare e asta? Să fie cu caimac și musai să aibă lângă ea nițică dulceață de căpșuni și niște kurabiye și se bea singură.
− Pun acum ibricu pe foc.
Până Ibrahim alergă cu ibricul în mână, Mârza își răsuci mustețele rar, rotindu-și ochii prin încăpere.
− Și ia zi, Zuleiha asta a ta se mai sulemenește?
− Și-ncă cum! Cu feșteli aduse tocmai din Alexandria, bre.
− Ai învățat-o rău, bre. Te zvântă de firfirici. Nevastă tânără ți-a trebuit, nevastă tânără ai!
− Las-o, bre efendi, să-și facă mendrele, că nu duc lipsă de parai.
− Mmm. Poate că ai dreptate, ce să zic. Vorba valahului, turcu’ plătește.
− Ha-ha-ha! Da, așa e, se amuză Ibrahim.
Ibrahim desfăcu punga, turnă boabe în râșniță, apoi începu să învârtă de mâner. Boabele scrâșniră prelung și Mârza adulmecă adânc, cu ochii închiși.
− Ce bine miroase!
− Da. Sortiment din Etiopia, de la mama ei.
Ibricul începu să fluiere și Ibrahim turnă apa pe rând în cele două căni în care pusese măcinătura.
− Mmmm! Miroase demențial!
Apoi sorbiră încet.
− Și caimacu ăsta proaspăt e durere!, se minună iar efendi bei.
− Gimbușluc, surtuc, mameluc – ia zi nene și mata o rimă!”, apăru alergând fetița lui Ibrahim.
− Dumnealui nu e «nenea», e efendi bei.
− Nenea efendi bei, ia zi și mata o rimă.
− Ce rimă?
− Oricare.
− Tafta, pafta, haimana, halva, zise Mârza.
− Acadea, dușumea, cafea, cișmea, adăugă fetița, plină de veselie.
− Mă, da tu vrei să te faci poetă?
− Eu sunt deja poetă. Vrei să-ți zic una?
− Ia zi!
− Are tata trei copii/ Și vreo zece mușterii,/ Îi servește cu cafea/ Cu rahat și narghilea.
− Bravo, pezevenchi mic ce ești! Ești foarte talentată! Da’ unde-s ăilalți doi copii?
− Păi a zis mamaia că sunt rea cât trei.
− Așa a zis?
− Da. Că ei nu-i place rimele mele și o ia bâzdâcii când încep a zice.
− Păi n-o lua-n seamă. Are și ’mneaei o vârstă.
− Bine, eu am zbughit-o afară la soare! Gule gule.
− Gule gule.
Efendi bei sorbi din cafea și se întoarse spre gazdă.
− Și ia zi, Ibrahim, ce mai e nou prin iarmaroc?
− Marafeturi și zaiafeturi cât cuprinde.
− Și matrapazlâcuri…
− Și d-alea gârlă. Se țin derbedeii de șotii cât e ziulica de lungă.
− Și prin mahala, toate bune?
− Toate bune. Oamenii își duc zilele cum pot. A, da, era să uit. La Hanul lui Mânzoală cică a adus o cadână taman din Egipt. Dansează din buric ca o faraoană. Așa-i și zice, Faraoana.
− Ai văzut-o?
− Nu, că de-aude a mea că am fost acolo, praf mă face.
− Și nici în Egipt n-ai fost?
− Nu. Cine are mălai de Egipt?
− Eu am fost. Și am văzut acolo destule faraoane.
− Asta-i altă treabă. Mata ai sarsanalele pline cu marafeți, efendi bei, pe când eu sunt doar un amărât de cafengiu.
− Ei, lasă că nu ești nici tu sărac.
− Da nici bogat nu sunt.
− În fine. Da îmi place cum ți-ai tocmit casa, să știi. Când te-ai mutat aici era o neisprăvită de șandrama, o hardughie ce stătea să cadă pe tine, și acum e o abodă respectabilă.
− Am muncit ca un rob, efendi, trei ani ca s-o pun la rând. Am pus și un hurmuz în spatele casei, de când n-ai mai
fost, și s-a făcut așa de bogat. Hai să ți-l arăt.
Ieșiră și merseră în grădină.
− Vai ce superb e! Bravo, mă, Ibrahime, ești fudul rău.
− Bogdaproste, efendi bei! Îmi faci o mare onoare!
− Îmi place grădina ta, se vede că nu ești un zurbagiu oarecare, ci un om cu gust.
− Se poate, efendi? Păi tataia meu a fost grădinarul lui efendi Osman Înțeleptul. Efendi, am o întrebare. La mata cum trebuie să vină cineva să se angajeze?
− Păi dacă dă cu bacșiș și nu e betegos, e ca și angajat.
− Fără bacșiș nu merge?
− Hai sictir! Fără bacșiș nici nu stau de vorbă. Altfel cum să trăiesc, săracu’ de mine, numa’ din leafa ce mi-o dă Înalta Poartă?
− Mda, presupun că așa e. Și cât e bacșișu, că am un văr care vrea o slujbă?, se scărpină în cap Ibrahim.
− Ce slujbă vrea?
− Portar.
− Șaptezeci de parai.
− Așa mult!?
− Păi, aia e slujbă de pașă. Stai toată ziua și muncă ioc.
− Și dacă n-are parai?
− Pentru tine pot face o concesie, să i se rețină din leafă în fiecare lună.
− Atunci lasă că-i spun.
− Atunci rămâi cu bine, Ibrahim. Mai aveam niște vizite de făcut și mă tem că s-a făcut târziu. Cafeaua asta a ta mă face să uit că timpul trece. Când ai drum prin centru să vii să mă vezi. Uite, două parale pentru cafea.
− E prea mult!
− Un mizilic. A fost prea bună cafeaua și conversația.
− Bine.
− Gule!
− Gule!