Rexpublica nr. 4 (2023)
1.
inima
e un organ care doare
permisivă
permeabilă
adună în ea toate deșeurile nesimțirii universale
zvâcnește durere
coastele și sternul au fost create casă/ cuib
închisoare a păsării din ea
dar când a reușit cuvântul casă
să apere?
răutatea e piatră
și inima se zgribulește în frigul singurului loc pe care îl posedă
sinele ei
se aruncă pietre în oameni!
2.
eu. altceva
la umbra nucului senil
mă urlă plopii fără soți
pe planuri paralele
ne războim ca nebunii
chiar în cuvinte
ne tragem la sorți
nu, nu e dans de nuntă
e sala de dans cu copiii morți
și zarurile sunt aruncate
nu va mai fi nicio ordine
mă atacă chestii dure
clișee de turmă
nu aparții
de nu te prefaci că ți-e milă
de criminalii mascați în refugiați
ce strâng copii la piept – pavăză
carne de tun –
criminalii – părinți dezaxați
vor domina lumea
veți dispărea
sub greutatea ignoranței voastre
a ochelarilor de cal
politicul corect de azi nu a corectat greșelile de ieri
islamizație e termenul corect
proces istoric actual
dezastru total.
și nu voi câștiga aplauzele feminismului militant
sunt plină de un adevăr ce nu-l vedeți
orbi
nu, eu nu vă aparțin
adevărul are în el ceva înfricoșător
ne carismatic
paradisul promis e iad
nu divin
se necesită o ploaie
să spele puroaie
străzile orașului sunt gri cu reclame negre
oamenii gunoaie
părerile unora se înfig în mine
cuțite cuminți
ordonate organizate
otrava ignoranței
care nici măcar nu minte
scriu noaptea
deasupra mării
peste închisoarea de beton a orașului
cu geamuri prea apropiate
scriu
goliciunea internă a lumii
inepția cu visul.
3.
refuz să mă conformez
rezist
trăiesc
cu dreptul de a striga în gura mare
mă opun, moarte!
mă opun
te refuz.
refuz să cred în necesitatea dispariției mele
în neantul celuilalt timp
de fapt
al nimicului
uitare automată.
și cât m-am străduit să las ceva aici
și cât mai vreau să exist
să rămân întreagă
sau să fiu bucăți de mine în ei
copiii mei sunt
veșnic luminoși
ca mine
uneori
atunci când mă vezi.
nu accept data finală
moartea hoață se strecoară cu o nemernicie harnică
de ani îmi greșește plânsul
importanța râsului în hohote când se naște o floare
și nu am crezut niciodată că așa trebuie să fie.
dezgustați de noi acolo sus
că oameni suntem
că țară
că prieteni
că iubiți
că viață
că necunoscuții nu se iartă
și nu mai au acel moment unic a se cunoaște
că nimeni nu mai are nimic în comun cu nimeni…
moartea se întâmplă
degeaba.
mă supăr
și nu voi suferi în tăcere
tăcerea timpului liber
scurt timp
că toate
toate timpurile dor.
cei ce nu s-au jucat de-adevăratelea de-a moartea
lipsită de scrupule
ne condamnă geloși
poate ura e ancestrală suptă de la țâță
de ignoră
cum ne-a păcălit viitorul
povestind istoria pe de-a-ndoaselea
și nu am crezut că se va întâmpla așa veșnic
același perpetum mobile lipsit de sens
că vom reveni în cercul ăsta vicios
și de asta nu sunt de acord cu moartea
îi rezist și gata
repetând obsesiv ca o placă stricată:
moartea e doar
un sfârșit patetic
din perioada romantică
4.
cerc închis
cândva într-un timp deosebit de urât
oamenii au început
să cadă frunze din copaci triști
în nicăieri
sau arși de vii.
florile au crescut cu capul în pământ
de frica
tălpilor de bocanci ce le călcau
în ritm sacadat ochii
și umbra mâinii drepte întinse
cu urletul heil hitler
era negura
în care s-a ascuns soarele
sau dumnezeii lașilor
cei care au găsit scuze.
a întoarce capul
când o floare se sinucide de atâta
moarte
de verde și de cer.
și oamenii cad iar
frunze arse din pomii înfometați
și nu mai este trist
ci repulsiv
căci timpul a început să se repete – cerc închis.
5.
a doua zi 7 octombrie 23
octombrie cald umed
aer opac
cer plumburiu mult prea aproape
avioane de luptă trec ca prin mine
trecutul urlă:
ieri e azi!
devin umbră neagră devin furie.
corpuri inocente în pământul casă
casa – inimă cu aripi sparte
cioburi de angoasă zgârie ochii
ochii copiilor morți cuțite
taie în carne vie.
și Peter Green la radio blues
cântă poveste de dragoste sfâșiată
îngân ca și el
FOOLS, NO MORE, NO MORE FOOLS!
el a împachetat hainele a luat valiza și pleacă
conduc mașina mea veche în orașul de plumb
culoarea a pierit
înghițită de cenușiul morții absurde
eu tristă îmi spun:
„WE CANNOT BE FOOLS”
unde vom pleca după pogrom?
Și-mi plouă în suflet cu sânge.
6.
Cuvinte cu păsări
Un corb sănătos bine hrănit
ciugulește rime prostești
căzute pe mormântul proaspăt
de aripe albe frânte.
(zborul peste morți
triumful iubirii negre
rozul a devenit „pase”.
– iar zeii bat din palme
mulțumiți).
Aripe
frânte tăiate căzute
anulate în căderea lor
și cui îi pasă?
Corb gras și lucios (ca un clișeu)
croncăne negru pe o aripă dislocată
cu viață proprie.
mai pâlpâie.
ah ce festin!
ah ce viață.
Și uneori plouă
iar iarba crește pe morminte (absolut degeaba)
și îngerii
dau din cap plictisiți
mormăind:
„perpetuum mobile…
noi vom trage
un pui de somn acum”
Cuvinte:
de pus undeva
-un loc în care am uitat să cred
iar aripe albe cad ca fulgii de nea.
Yom kippur
o dată precisă în an scoți sufletul din ascunzișul civilizației
având impresia că e ziua ta personală ochi în ochi cu dumnezeu.
te vindeci de răni te curăță de vina inegalabilă a existenței independente în lumea ta interioară
o singură zi pe an încerci să ierți
negrul celor ce-ai iubit.
negrul ca o boală se extinde însă
e neiertabil
ai rămas cu gura ștearsă pe pictura feței tale
autoportret în regresie.
ochii
clipesc o dată pentru da
de două ori pentru nu
ochii mei clipesc – tot anul e yom kippur
sau zilnic doar o zi și încă o zi.
în rest rămâne între noi acea liniște ciudată
inexplicabilă nefiind nimic
chiar nimic posibil de iertat.
*
În liniștea albastră
calm aparent
motanul toarce ingenuu
amintiri din viața-i anterioară.
rochia roșie
înflorește dorință
absentă în spațiul atât de îngust.
ce casă?
și nu, nu mai e liniște.
pasăre tu mi te zbați în piept
obosită.
zboruri sisifice.
răsufli din greu.
lumina pe care ai purtat-o ființei iubite
abia pâlpâie
e un liman?
universul
s-a zăpăcit
sau ai înțeles greșit. aerul e plecat
sufletul prea lovit.
păsărea mea albastră
de atâta albastru visat
negrul mă îneacă.
cerul e gol
de lipsa sfâșietoare a morților
și a viilor vii.
și nu plouă ploaie
e laptele sânului meu
înegrit de atâta durere.
nu aparțin
tac că nu-mi e nimeni.
*
Difuz
adiere fumurie atinge răsfiră. risipire în vânt- transparențele negrului adânc.
respir.
tremur murmur sursur
plutesc noaptea suav de lină
gând.
val ondulat de mare
îmbrățișare neagră nori dumnezeiești.
apoi nimic.
anost arid uscat galben
o frunză verde din ieri
uitată.
creatură
creația mea în ziua asta atât de sfârșită
banal.
o balenă cântă: e terminal.