REXPUBLICA

Redacția

Oamenii au supraviețuit văzând și făcând ca alții, au beneficiat de experiența altora, dar e mai mult decât atât. Da, există o teorie a imitației cunoscută sub numele de Teoria imitării sau Teoria mimetică, dezvoltată de antropologul și filosoful francez René Girard. E o teorie care explorează modul în care comportamentul uman este influențat de imitația altora, dar și implicațiile importante în diverse domenii, precum literatura, psihologia, sociologia și studiile teologice.

El considera că dorințele noastre, la bază, nu sunt originale, ci sunt adesea preluate prin imitație de la ceilalți. Această dorință de a imita reprezintă fundamentul multor interacțiuni umane, printre care și a conflictului ce se poate isca între indivizi. René Girard a revoluționat înțelegerea perceperii dorințelor și conflictelor dintre noi prin intermediul teoriei sale despre mimetism.
Girard argumentează acestă situație astfel: oamenii își doresc anumite lucruri pentru că le văd dorite de ceilalți. Spre exemplu, ne putem dori ceva nu pentru ce reprezintă în sine, ci pentru că vedem la alții. Această ipostază se conturează din copilărie și ne urmărește în toată viața adultă, când ajungem să ne dorim un anumit statut, obiecte scumpe sau relații, aceasta doar pentru că le vedem dorite de alții sau se află în posesia lor. Dorința mimetică, prin urmare, este profund influențată de observarea dorințelor celor din jur și asimilarea lor în schemele noastre psihologice care se ocupă cu plăcerea, siguranța, statutul etc.
Uneori imitarea contextelor sau dorințelor altora poate duce inevitabil la o rivalitate, care poate fi sau nu manifestă. Însă, dacă doi indivizi își doresc deschis același obiect sau statut (unic, rar sau dificil de însușit), conflictul este cu siguranță garantat. Girard credea că majoritatea conflictelor dintre indivizi sau cele sociale au ca fundament o rivalitate mimetică. În ansamblu, este ca o luptă perpetuă pentru obiecte limitate și statut în care indivizii nu doar că doresc ceea ce au alții, dar îi și privesc pe aceștia drept obstacole în calea împlinirii lor.
Pentru a rezolva aceste tensiuni generate de rivalitatea mimetică, comunitățile au inventat adesea un bode expiator. Acesta este un individ din grup sau o facțiune asupra căruia se concentrează ostilitatea comunității și chiar violența, cu ideea de a restabili ordinea socială.
Mecanismul țapului ispășitor permite comunității respective să-și regleze conflictele și tensiunile printr-o modalitate prin care aparent se reface armonia și coeziunea socială. Girard precizează că acest proces este adânc înrădăcinat în istoria umană și în ritualurile și practicile religioase.
Cam aici se termină teoria și e momentul unei reflexii. Putem identifica în trecutul personal momente care să-i confirme lui Girard teoria? Fiți sinceri! Nu durează mult și n-ar trebui să doară. Dacă doare sau măcar e o strângere de inimă, e loc pentru ceva lucru interior, care ar fi benefic, pentru că timpul trece și e păcat. Iată câteva exemple din cultură și nu numai.
Teoria imitației a lui Girard a fost aplicată cu succes în analiza unor opere literare importante. În piesele lui Shakespeare, „Othello” și „Hamlet”, conflictele centrale sunt alimentate de dorințe și rivalități mimetice dintre personaje. Don Quijote al lui Cervantes aspiră la cavalerismul ideal descoperit în cărți, pe care îl imită în aventurile sale. În romanul „Mândrie și prejudecată” al lui Jane Austen, Elizabeth Bennet interacționează cu domnul Darcy după o serie de prejudecăți conforme cu așteptările celorlalți și normele sociale. În romanele lui Dostoievski, conflictele atât interioare cât și exterioare ale personajelor sunt generate de dorințele imitării și competiției. Emma Bovary a lui Flaubert își dorește o viață luxoasă și romantismul pe care îl află în romanele pe care le citește și în viețile altora.
În cartea „Violența și sacrul”, apărută în 1972, Girard explorează rolul imitației în ritualurile religioase și sacrificiale. El consideră că în multe religii există fundamentul țapului ispășitor având ca sens menținerea coeziunii sociale. Ritualuri precum sacrificiile sunt, de fapt, o manifestare a dorinței mimetice și a nevoii de a canaliza violența pentru a preveni conflictele interne distructive. Multe tradiții religioase includ povești și rânduieli ce reflectă utilizarea lui bode expiator pentru a restabili ordinea în comunitate. Aceasta, totodată, precizează despre puterea imitației: Fiul zelos își imită tatăl cu atâta pasiune, încât și tatăl și fiul ajung să se poticnească unul de celălalt – situație pe care fiul indiferent o evită mai ușor. Iar despre pânzele albe ale imitației spune: Cu cât procesul mimetic devine mai frenetic, prins în confuzia formelor în continuă schimbare, cu atât oamenii nu vor să accepte că au făcut un obstacol din model și un model al obstacolului.
În iconografia creștină, sub toate formele ei, reprezentările răstignirii lui Iisus Hristos constituie un exemplu puternic de țap ispășitor. Astfel, conform teoriei lui Girard, Iisus este perceput ca fiind țapul ispășitor absolut, care a fost sacrificat pentru a salva omenirea.
Teoria mimetică ne oferă o perspectivă profundă asupra comportamentelor de grup și a dinamicilor în societate. În psihologie, explică felul cum dorințele și rivalitățile se propagă și cum sunt escaladate în grupuri. În sociologie, poate fi folosită pentru a analiza fenomenele de masă și comportamentele colective, explicând cum pot fi influențați oamenii de dorințele și acțiunile celor din jurul lor. Rivalitățile sociale, conflictele de grup și chiar violențele de masă pot fi înțelese prin prisma dorințelor mimetice, pentru că, nu-i așa, toți visează și toți vor să aibă sau să fie.
Adolf Hitler și regimul său monstruos au folosit evreii ca țapi ispășitori pentru problemele economice și sociale ale Germaniei din acea vreme, cu această strategie canalizând nemulțumirile și frustrările populației. În acest context, dorința mimetică poate fi observată în modul în care propaganda nazistă a manipulat dorințele și temerile populației. Regimul a creat o imagine a evreilor ca fiind responsabili pentru toate relele societății, iar această imagine a fost imitată și perpetuată de cetățeni. Rivalitatea mimetică a fost amplificată prin competiția pentru resurse și statut, iar evreii au fost transformați în țapi ispășitori pentru a justifica violența și persecuția împotriva lor. O rețetă nouă? Nu. E de amintit și procesul vrăjitoarelor din Salem, care a avut loc în colonia din statul Massachusetts între 1692 și 1693, unde isteria colectivă a dus la acuzarea și executarea a numeroase persoane, majoritatea femei, sub acuzația de vrăjitorie, în contextul unor tensiuni sociale, economice și religioase din cadrul comunității. Iar mai vechi de atât, iată, un exemplu antic de țap ispășitor care provine din antichitatea greacă. În timpul festivalului Thargelia, din Atena, dedicat lui Apolo și lui Artemis, era obiceiul să fie ales unul sau doi bărbați, de obicei sclavi, cu dizabilități sau doar considerați „urâți”, care să fie sacrificați pentru a purifica și proteja orașul de nenorociri și boli timp de un an. Aceștia, numiți pharmakoi, erau îmbrățișați, alăptați și îmbrăcați în flori, apoi purtați în jurul orașului pe niște pânze. După aceasta, erau fie alungați din oraș, aruncați de pe o stâncă sau arși.
Relația artistică dintre Picasso și Braque este un exemplu de dorință mimetică manifestată în arta plastică. Cei doi mari artiști și-au influențat reciproc lucrările, dezvoltând împreună ceea ce noi cunoaștem drept stilul cubist. Colaborarea lor manifestată printr-o rivalitate „sănătoasă” a dus de fapt la inovare și evoluție în arta modernă, reflectând dorințe și tehnici mimetice.
În muzică, formațiile Beatles și Rolling Stones au încercat să se depășească reciproc, fiecare influențând stilul și creația celeilalte, însă această competiție a dus la o serie de inovații și evoluții revelatoare în muzica rock. Alte cupluri celebre sunt Bach și Telemann, Mozart și Salieri, Wagner și Brahms, Stravinschi și Schoenberg, Jackson și Prince.
Cu teoria sa, René Girard a influențat gândirea modernă și multe domenii au beneficiat de abordări noi în explorarea modului în care imitația modelează dorințele și comportamentele umane. Aplicabilitatea teoriei mimetice variază de la explicarea comportamentelor individuale până la fenomenele sociale largi, demonstrând importanța ei în multiple domenii de studiu. Nu punem capac acestui articol până nu reluăm un aspect important la care vom adăuga câteva considerații despre imitație și rivalitatea mimetică.
Jean Baudrillard, un alt folosof francez, analizând cum copiile și reproducerile devin părți ale realității, ajunge la concluzia că acestea afectează înțelegerea ei, prin faptul că o pot perverti până la artificializare, afectând valoarea și percepția asupra artei, de exemplu. Platon, cu mult înainte, vorbind despre forme și imitații, considera că obiectele fizice sunt imitații imperfecte ale formelor ideale.
Astfel, ne putem gândi la contrafacere ca la o marcă a neîndemânării, imposturii, oportunismului, disperării, iar persistența în eroare poate avea efecte dăunătoare pe termen lung. Un simț al responsabilității este întotdeauna binevenit. Imitația este bună cât timp face parte dintr-un proces de devenire, cât timp există măsură, cât timp există ghidare, cât timp există o cale de ieșire de pe orbita modelului, altfel, acesta transformându-se astfel într-o închisoare în toată regula.
În vremuri în care volumul este mai important ca mesajul, acordul fin al măsurii este doar un alt vis îndepărtat. Totuși există speranța că, așa cum ne ferim de genți, parfumuri și ceasuri contrafăcute, la fel de bine ne vom putea feri de scheme de gândire falsificate, pentru că există ceea ce se numește gândire critică. Doar eliberând calea pentru creativitate se poate atinge acea autenticitate pe care cu toții ne-o dorim.

Ilustrație realizată de Copilot