Daniel Cucu
În toiul iernii sunt cu gândul la vară, la locurile frumoase vara, la acel model de vară liniștită, fără caniculă și fără furtuni. Așa îmi revin în minte imaginile unei zile de la începutul lui iunie 2018. Franța. După o porție zdravănă de Paris, a urmat cazarea pentru câteva zile în Bordeaux, având în plan multe de văzut, obiectivul principal al călătoriei fiind „o zi la Biarritz”.
Îmi programez călătoriile în detaliu, cu trasee și obiective bine stabilite, pentru a vedea cât mai mult și a nu avea „timpi morți”. Însă, când am sejururi mai lungi, fac excepții și las câte o zi „liberă”, în care îmi îngădui să improvizez. Liberă a fost și ziua dinaintea excursiei la Biarritz. M-am înființat în Gara Bordeaux, am analizat mersul trenurilor, am căutat o destinație în care să ajung relativ repede, să am câteva ore de zăbovit și să mă întorc până seara. Baleiam tabela până când… Arcachon! Adjudecat!
Biletul mi-a asigurat o evadare elegantă din programul stabilit de aproape o oră până la gara din Arcachon.
La ieșirea din gară am avut o stare de confuzie. Credeam că am greșit țara. De fapt, corect ar fi să spun invers: până atunci umblasem prin Franța greșită, când abia aici era ceea ce trebuia. Orășelul este situat pe coasta atlantică a Franței, în marele golf Biscaya, dar nu cu ieșire la ocean, ci cuibărit în propriul golf Arcachon, sub forma unei peninsule. E o așezare elegantă, foarte curată, liniștită, aparent exclusivistă, dar nu opulentă. O senzație de intimitate, de loc în care, dacă îți permiți, vii să îți cureți creierii de civilizația modernă sau să te retragi la pensie. Da, putea fi doar liniștea începutului de vară, când încă nu este vacanță, dar, cred că nici vârful de sezon nu putea fi prea agitat acolo.
Am început să vizitez Arcachonul urcând vitejește o stradă care ducea către punctul cel mai înalt, un turn de observație. Acolo am făcut un popas pentru a scana împrejurimile. Partea vestică a peninsulei, cea dinspre ocean, constituie o atracție cu Dunele lui Pilat. Partea din interiorul golfului este bordată de plaje, în nord una lată, cu nisip fin, în est una îngustă cu pietre, un port turistic și o faleză foarte generoasă. Relieful zonei este deluros, cu partea superioară împădurită. Practic, este ca un parc natural în care trăiesc oameni (oameni norocoși, aș zice!). Am continuat plimbarea prin pădure în care se afla, de fapt, un întreg cartier rezidențial. Un bun gust generalizat, de la acoperișuri la garduri, de la draperii la plante ornamentale, de la pavaj la cutii poștale. Niciun fel de zgomot al civilizației, doar ciripit de păsări. Nici măcar mașini de tuns iarba, deși peluzele arătau ca la carte. Totul ca într-o stațiune de odihnă. Drumul prin acest cartier ajunge în capătul peninsulei și coboară brusc spre plajă. O plajă foarte largă, curată, cu nisip fin, aproape goală la acel moment. Deși nu mă interesa bronzul de Arcachon, m-am așezat la plajă, mai mult de dragul apei și al unei bălăceli la poarta Atlanticului. Apa, fără valuri, brăzdată doar de practicanții sporturilor nautice, nu era atât de rece cum știam că e oceanul și cum aveam să descopăr a doua zi, la Biarritz. Era curată, dar reflecta o culoare mai închisă față de coastele mediteraneene.
Am continuat plimbarea pe plajă, urmând conturul falezei, din nord-est către vest. Latura vestică este zona de promenadă cu restaurante, terase, debarcadere și animație în limita bunului simț. Adică nu chilomanul pe care noi îl asociem cu ideea de „litoral”. Am dat de oameni plăcuți, bine dispuși, însă fără exuberanța pe care o găsim la ceilalți frați latini. Eleganță, relaxare, muzică franțuzească la decibeli decenți, flori exotice, o mireasmă verde – vanilată. Aleea principală de promenadă este un promontoriu cu deschidere către tot golful, cu detalii de arhitectură și ornamente parcă special dispuse pentru a fi imortalizate în poze de colecție. Nu sunt francofil, dar mi-au plăcut oamenii. Despre ei nu aș putea spune că erau simpatici, cât liniștiți și cu o știință a vieții așezate, nu inocenți, cât calzi, nicidecum grăbiți sau exponate ambulante în orășelul lor de vis.
Desigur, există și magazine cu vitrine îmbietoare și cu prețuri pe măsură. Oricum eu nu ajunsesem acolo pentru shopping. Mi-a creat impresia că nu e un loc în care vii să consumi, ci să trăiești. Incursiunea mea acolo fusese o achiziție, totuși. Și încă una prețioasă. Au trecut cinci ani peste această amintire și are chipurile la fel de vii. Unul din prerogativele călătoriilor mele este să cunosc cultura locului locului, să intru în contact cu oamenii care aparțin acelei culturi. Probabil globalizarea și pandemia au măturat și acel tărâm. O reîntoarcere în Arcachon este imporbabilă.
Atunci, gândeam la cald: „Azi, în cea de-a opta zi a concediului, a fost cel mai frumos. Mâine, Biarritz va trebui să pluseze la greu ca să mă încânte așa cum a făcut-o Arcachon!”
Foto: Daniel Cucu