Vasilie Aurelian Alin
Poeziile din volumul ,,Sunt o callatiană” al scriitoarei Luiza Cala stau în mod indubitabil sub semnul apolinicului. Avem de-a face cu o poezie solară, încărcată de lumina visului și a reveriei. Pare că poetei, asemenea lui Moise, i s-a arătat, în vis sau poate în viziune, o imagine arhetipală, o imagine sacră a unei realități zeiești patronată de Apollo, iar ei îi revine sarcina de a reda, aici pe pământ, copia realității cerești: ,,Demult, când eram/ Suprema vestală, / Am scris pe papirus/ Timpurile cetății. / Duhul acela/ Nu a vrut să vedeți/ Viitorul, / A spulberat papirusul. / Eu v-am lăsat o copie pe pergament. / O veți găsi, / Când va fi vremea” (Sunt o callatiană).
Nietzsche spunea că grecii își expuneau învățăturile tainice nu sub formă de noțiuni, ci prin figurile zeilor, cu alte cuvinte învățătura era transmisă prin simboluri: „Termenii – apolinic și dionisiac – îi împrumutăm de la greci. Aceștia nu-și exprimau teoriile ezoterice, atît de profunde, ale concepțiilor lor despre artă în noțiuni, ci le întruchipuiau în figurile grăitoare ale zeilor lor, pe care le putea pricepe cel ager la minte” (Friedrich Nietzsche, „Nașterea tragediei”, în antologia, „De la Apollo la Faust”, Editura Meridiane, București, 1978, pag. 180). Nietzsche ne spune că, după Lucrețiu, originea tuturor artelor ar fi visul, căci în vis li s-au arătat/ revelat oamenilor divinitățile și lucrările acestora pe care oamenii mai apoi le-au imitat prin meșteșug: ,,După închipuirea lui Lucrețiu, în vis li s-au arătat sufletelor omenești, întîia oară, minunatele făpturi divine; în vis a văzut marele sculptor formele încîntătoare ale unor ființe supraumane; dacă l-ai fi întrebat pe poetul elin despre tainele creației poetice, ar fi evocat și el visul”(Ibidem. pag. 181).
Acealași lucru îl spune și Hans Sachs în Maeștrii Cîntăreți, citat de Nietzsche în studiul său: „Amice, tocmai în aceea constă opera poetului, că ia aminte la visele sale și le interpretează. Crede-mă, cea mai reală iluzie a omului i se dezvăluie în vis: toată arta poetică nu este decît o tălmăcire a viselor adevărate” (Ibidem). Același vis conduce arta în poeziile Luizei Cala, vis în care linia ce desparte lumea noastră de cea a zeilor se estompează, omul pătrunde în lumea zeilor, zeii pătrund în lumea oamenilor, Olimpul își găsește copia fidelă aici pe pământ: „Cerul se lasă visat/ De pensule sigure/ Cu nume de alint,/ Alint veșnic schimbat:/ Țuculescu, Tonitza, Șirato,/ Dimitrescu, Petrașcu” (Mangalia se destăinuie) „Am visat că eram duh!/ Făceam/ Păsările să cadă bucuroase/ În oameni,/ Oamenii să se fericească/ În Zei./ Apoi/ Se făcea că/ Eram duhul din inima ta,/ Eram duhul călător/ Printre iubiri pământene,/ Eram duhul care nu se împiedica/ De reguli scrise sau nu,/ Care nu înțelegea de ce/ Oamenii nu pot fi/ Doar fericiți?” (Când eram duh) „Mâna destinului/ S-a strecurat printre note,/ M-a cuprins protector,/ Îndrumându-mi pașii/ Spre o viață plină de daruri./ Câmpiile s-au acoperit/ Cu îngeri în ajutor./ Inima mea avea infinite/ Camere,/ Puteam nepututul,/ Increatul se arăta/ În nobile straie,/ Cuvintele mele/ Se alăturau altfel,/ Casele mele/ Își schimbau forma,/ După a mea vrere (…) Anotimpurile/ Mă îmbrăcau diafan,/ Așezând pod misterios/ Între magie și real./ Între mine și Dumnezeu/ Nu era nimeni, / Eram mereu/ Doar noi doi” (Caietul de muzică).
Apolinicul callatian poartă cititorul într-o călătorie de poveste în care realitatea nu este anulată ci esențializată sau, și mai bine spus, prin apolinic se caută esența realității sub forma sa cea mai ideală. Mizeria lumii nu este eliminată, nu este negată, dar este dată la o parte, vraja luminii solare acoperă ochii călătorului astfel încât să nu mai perceapă mizeria, chiar dacă ea există, nu mai este înveșnicită în inima sa, căci Callatis este mereu însorit, iar singurele care rămân sunt visul, vraja și dragostea: „Țes cuvinte între vieți,/ Călătoresc prin povești/ Vesele sau triste,/ Nu mă opresc/ Caut mundus idealis,/ Viețile mele sunt stranii întâlniri/ Cu realități distorsionate” (Mundus idealis) „Voi naviga prin/ Mizeria umană/ Spre a găsi/ Diamantele/ Ce ne vor înveșnici/ Mândra cetate (…) Oprește-te o clipă, trecătorule,/ Împrumută splendoare/ Din soarele callatian,/ Bea o cafea cu istoria noastră,/ Lasă-te vrăjit de absolutul/ Cantonat în colbul/ Care la noi e de argint!/ Știi, trecătorule,/ Iubirea ne-a salvat mereu?!/ Vezi,/ Sunt o callatiană?!/ Callatis e însorit mereu?!” (Știi, trecătorule?).
Este indubitabil că lumea apolinică, callatiană, este o lume în care stăpânește, fără putință de împotrivire, aparența. Această aparență însă nu este una a tăcerii și a contemplației mistice, ci una în care totul vorbește, în care nu există nimic inutil sau abscons. Prin această lume, grăitoare de la sine, ce stă sub semnul apolinicului, omul își dă seama că totul este aparență, atât lumea visului cât și realitatea, dar în același timp presimte că, în spatele acestei aparențe, există o altă lume, a relității primare, dar la care nu este capabil să ajungă fiind subjugat de farmecul dătător de plăceri al visului: „În vis ne desfătăm printr-o percepere directă a reprezentărilor; toate formele ne vorbesc; nu există nimic indiferent și inutil. În ciuda trăirii intense a acestei realități onirice, licărește tutuși senzația că toate acestea sînt doar aparențe (…) Omul cu spirit filosofic presimte o realitate cu totul deosebită, dincolo de realitatea în care ne aflăm și trăim, deci și aceasta nu este decît aparență (…) Aceste fapte sînt mărturii limpezi că ființa noastră cea mai intimă, străfundul ce ne este comun tuturor, trăiește visul cu voluptate și cu sentimentul unei plăceri necesare” (Friedrich Nietzsche, Op. cit. pag. 181, 182).
Niestzsche vorbește în studiul său despre putința mântuirii prin artă: „Apollo îmi apare ca geniul ce clarifică noțiunea de principium individuationis; numai cu ajutorul lui e posibilă mîntuirea prin aparență” (Friedrich Nietzsche, Op. cit. pag. 250). Aceeași ideea apare și în poeziile din volumul ,,Sunt o callatiană”: ,,Admiram pierdută/ Soarele care se rostogolea/ La rădăcina zilei,/ Împătimindu-mă de frumos” (Vremelnica stăpână a timpului) „Visez că se despică cerul,/ Că ne trimite drum/ Spre bun, frumos,/ Spre viitor./ Visez că visul meu/ Este sublimul adevăr/ Al lumii,/ Că totul s-a schimbat” (Mamele și marea),,Tu nu-mi vezi aripile,/ Deși rătăcesc cu tine/ În poveste,/ Învățând iluzoria/ Gramatică a fericirii” (Ziua trezirii).
Există în apolinic o anumită naivitate (în sensul bun al cuvântului) ce caracterizează deopotrivă și poeziile din volumul ,,Sunt o callatiană”. Naivitatea este aceea a unui copil ce dorește să își proiecteze propria lume care să o înghită pe cea reală și în care să se poată contempla pe sine și în același timp creația sa. Un copil ce vrea să le facă concurență zeilor închis în propriul Olimp. Adevărul este că mântuirea prin artă nu se poate realiza decât prin ochii unui copil. La fel, autoarea, Luiza Cala, vede Callatisul cu ochii unui copil răvășit de dorința mântuirii prin frumos: ,,De cîte ori întîlnim naivitatea în artă, trebuie să ne dăm seama că avem a face cu apogeul acțiunii culturii apolinice; aceasta a trebuit mai întâi să dărîme o împărăție de titani, să ucidă monștrii și, prin puternica iluzie a visurilor fericite, să triumfe asupra spaimei adînci pe care o inspiră aspectul lumii și asupra celei mai exacerbate sensibilități față de suferință. Dar ce rar e realizată acea naivitate, acea contopire completă a lumii cu frumusețea aparentă (…) spre aceasta ne întindem mîinile, și prin amăgirea noastră natura își realizează scopul. În lumea elină, voința voia să se contemple pe sine în transfigurarea geniului și a lumii artelor; pentru a se slăvi, creaturile voinței trebuiau să se simtă demne de a fi slăvite, trebuiau să se recunoască într-o sferă mai înaltă, fără ca acea lume desăvîrșită să le pară un imperativ sau o imputare. Aceasta e sfera frumuseții în care ei îi vedeau pe zeii olimpici ca pe propriile lor imagini. Cu arma acestei superbe oglindiri, voința elină lupta împotriva unui talent artistic corelativ, acela de a suferi și de a pricepe înțelepciunea suferinței” (Friedrich Nietzsche, Op. Cit. pag. 191). Aceste lucruri le regăsim și în poeziile Luizei Cala: „Cel care poartă mesajul/ Către mirarea din noi/ Sibila știe că mesajul/ Salvează cetatea mereu,/ Sibila știe că cetatea noastră/ Este eternă./ Pace vouă,/ Oameni cu sânge/ Callatian!/ Callatis renaște în mine!” (Amintiri din anticul Callatis) „Am fost înrobită/ De frumusețea/ Prezisă de oracol,/ M-am dăruit noii/ Cetăți” (Prima mea venire) „Bunătăți nenumărate,/ Nebănuite mistere,/ Bucurii generos dăruite,/ Toate erau/ În interioarele secrete,/ Se arătau doar/ În divinele momente/ Ale iubirii de mine./ Mi-am fost dăruită/ Spre a mă iubi,/ Crește, prețui” (Interioarele secrete) „Am dat peste soarele/ Ascuns în gândul/ Sălbatic al unui val (…) I-am trimis Soarelui/ Gând de fecioară/ Îndrăgostită/ Și… el a răsărit!” (Gândul unui val).
În prefața cărții lui Gaston Bachelard, „Poetica reveriei”, Mircea Martin spune un lucru deosebit de important ce completează ceea ce spunea Nietzsche mai sus: „Conștiința visătorului este o conștiință de minunare ce se întemeiază pe productivitatea imaginației, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, pe naivitate. Naivitate care nu e deloc sinonimă cu pasivitatea subiectului. Prin reverie, cuvintelor li se poate da un suflu nou, ele își pot redobândi ființa poetică, poeticitatea intrinsecă” (Mircea Martin în prefața cărții lui Gaston Bachelard, „Poetica reveriei”, Paralela 45, Pitești, 2005, pag. 6). Reveria aceasta prin care cuvintelor le este redată adevărata ființă poetică o întâlnim și în cazul poeziilor Luizei Cala: „Priviri tăiose/ Înnoadă verbele inutile/ Și le aruncă în dor pribeag” (Dorință abia îndrăznită”) „Mă răsfrâng peste orizontul/ Totdeauna visat,/ Rătăcesc printre fericiri,/ Frământ carnea/ Cuvintelor toate,/ Mă înfiorez/ La noile sensuri./ Plăcerea cuvintelor verzi/ E noul orgasm!” (Plăcerea cuvintelor verzi).
Foto 1: Coperta 1, Sunt o callatiană, Luiza Cala, Neuma, 2023.