Rexpublica nr. 4 (2023)
Ultima Călăuză
*
e o zi ca oricare alta,
în sângele tău subțire și albastru,
femeie expusă privirii tuturor,
stând între ferestre și pereți de muzeu
laolaltă frumosul artistic și frumosul brut
împreună urâtul estetic și urâtul istoric
când urcă blând în zilele ce au mai rămas
cum clipele ce se întorc în tine
amintire ce refuză să tacă
strălucirea stingerii în piele de animal rar
la fel cum apare din vizuină botul de vulpe
alăptând zorii de zi cu o lumină ce nu se va mai
aprinde niciodată în ochii tăi
*
e o zi precum orice zi de apoi, în carnea ta uscată
înfășurată pe oasele parfumate și pe dantela cuvintelor
în care se stinge un cântec de trecere
ori se aprinde un botez
totul îți aparține, azi, în palat și talcioc,
femeie expusă privirii tuturor
caligrafie prin formol și schelet de sidef
harta minții
răscolind zăpada inimii
*
vezi pacea?
parfumul abatorului în pulpa caișilor
pe umerii descărnați o floare de crin
oamenii se îmbulzesc la granițe
decapitați
și rup gardurile ce-i separă de vis –
unii dintre ei declamă poezii
din copilăria brusc resuscitată
semn că pruncul din cicatrici s-a vindecat
și revarsă în grădină
o locuire rumenită
libertate
adevărata poezie: muzica frunzelor
freamătul firelor de iarbă
deasupra capului
acoperit de cer și de spini
în liniștea patriei
*
aşteptând scâncetul acestui poem
cum o uşă întredeschisă spre sala de sângerare
abandon al plăcerii şi al sacrificiului
maternitatea şi abatorul
însufleţind războiul proaspăt
de la marginea mării
atracţie şi refuz precum acel iubit
ce nu te-a ales niciodată
din cauză că ai bazinul prea îngust,
precum acel glonţ ce te-a ocolit mereu
pentru că ai avut prea puţin timp pentru moarte
şi mult prea mult timp pentru vieţile de apoi
*
totul acum e puls ce trece din sângele adormit
la cerneala înfiorată
când se deschide ochiul pădurii blajin
între iarnă şi primăvară o renaştere
fără durere muşchii încordaţi sub pleoape
ţâşnesc înaintea privirii aidoma unui psalm
la trecerea fătului din starea lui angelică
în veghea lui demonică
*
eu nu ar fi trebuit să fiu animal de povară
în această epocă târzie a sinuciderii colective
ci o fiinţă născută în muzeul de realitate
direct din îmbrăţişarea spasmodică
a cuvintelor ce se iubesc
*
iată, credeai că vine clipa să-ți trăiești
și tu cele 15 minute de faimă,
dându-i dreptate lui Andy Warhol,
dar constați că timpul este o foamete
de prezent –
din depărtare, patria ți se scurge pe obraji
lacrimi?
mir?
placentă?
apă?
tu scrii despre felul cum ți s-a rotunjit
pântecul identității diluate
*
nu mai am gheare, nici hipofiză de stres,
nici ovare tatuate pentru marele bal al autopsiei –
mă aștept în fiece clipă să înceapă, în sfârșit,
secolul în care cenușa oamenilor
e amestecată cu cenușa cărților
într-un uriaș creuzet de amintiri
pe dos ale tuturor și ale nimănui
*
mă întreb cât aer mai e în scorbură
cât trup în pământ și cât puls în ocean,
doar tu rămâi de veghe și nu înceta să înțelegi
rostul picăturii de sânge la asfințit,
sau de ce urmele genocidului nu pot fi șterse
prin fanta unei măști de gaz,
de ce ideile care te-au făcut să mergi
pe un anumit drum nu mai sunt drepte și bune,
de ce nu mai regăsești urma cuvintelor
prin plămânii plini de cerneală ce străbat
tăcutele hărți ale unui suflet omenesc
*
o inimă acum mai previzibilă
prin meditații, pacemaker și internet
click by click ca o bombă
libertatea de a schimba timpul prezent
cu o întâmplare lichidă
din care fiecare înțelege ce vrea
dar unde nimeni nu se mai recunoaște
a existat un singur moment,
când umbra proiectată asupra mea și-a slăbit strânsoarea:
o singură radiație
o creangă împodobită cu flori
o adiere de iubire
simetrică în oglindă cu negarea ei
*
patria interioară mă atrage ca un miracol
din care explodează toate patriile pierdute
de ceilalţi fii risipitori,
dar oare nu ai făcut Tu, Doamne,
din copilăriile noastre nişte crize de singurătate asistată
ce anesteziază soldaţii şi poeţii când se rătăcesc de Tine
în timp ce se încred în puterea vindecătoare a nimicului?
*
poetul îşi aminteşte cum i-au adus manuscrisele
le-au ars sub ochii lui,
aude cum ei clamează că nu există poezie nici artă
doar un teritoriu de apărat identităţile
rătăcite prin puterea imaginarului,
cum i-au dat un diagnostic, o armă şi un loc în istorie,
cum i-au demonstrat că poezia poate deveni o ameninţare
deci i-au întîrziat receptarea, condamnându-l la moarte în lipsă
când el ajunsese deja foarte departe
într-un alt sistem de referinţă şi într-un suflet nou-nouţ –
totul, vă spun, vine din muzică, nelinişte şi metafizică,
purtate ca o armură a identității –
dar nimic nu apare din neant
căci toate acestea încep să funcţioneze
cu mult înainte de a le auzi voi –
iar dacă despre moartea poetului este vorba,
martorii spun că a fost un moment când
cineva l-a îndepărtat pentru totdeauna de la fereastră
ca să nu mai poată atinge lumea cu acest fel de a o privi
fără să o vadă, doar să o profeţească –
şi atunci, a venit peste toţi
în sfârşit
războiul
*
trebuie să te faci prieten cu realul şi cu posibilul
pe care ţi le dă Dumnezeu
ca să le îndemni să vorbească împreună frumos, adevărat şi bine,
pas kalokagathic –
să aducă la noi infinirea
în spirală
ca şi cum am pleca din materie în chip de veşnicii
ce mişcă universul
până la haos
în realitate
lumea coboară în noi
cum o greutate inutilă
*
între oamenii risipiţi pe plajă
va exista întotdeauna unul care va arde până la carbonizare, singur,
un copac pe care nu-l priveşte nimeni înflorind,
nemişcat şi stoic în nebunia lui de a conversa direct cu soarele,
de aproape şi în exclusivitate –
ceilalţi vor tremura de frig
atunci când pierderea poeziei
e singurul prag
dintre lucidităţile noastre
catene de sens și anti-sens
*
cealaltă lume veghează, neîntrupată,
am văzut anotimpuri sosind şi plecând, prin ochii ei,
mi-am văzut vieţile apropiindu-se şi părăsindu-mă, prin ochii ei,
prin cuvintele ei am regăsit bucăţile de hârtie ruptă
dintr-un poem dedicat întâlnirii cu patria
şi cu terţul tainic inclus,
cealaltă lume veghează, exil neîntrupat,
prin intuiţiile ei mi-am perceput respiraţia,
de fapt o aptitudine pentru revoltă şi fidelitate,
şi am ştiut că aceasta este starea mea în limba română
şi în pământul ceresc
*
de fapt
nu mai e nimic de spus,
la fel cum glăsuiesc prin gestualitate trupurile eremiţilor
pictate pe ziduri,
ţara mea nu există decât în imaginaţia mea
ca topos structurant,
în timp ce lumea din jur e doar implozie şi alienare –
nu mai e nimic de atins cu aceiaşi ochi
care au desluşit cândva primul joc –
drumul meu s-a sfârşit, deşi calea mea e infinită
vom citi mai departe
în graiul visului