Rexpublica nr. 5 (2024)
După capacul nedetașabil
de sticla de PET
urmează
capacul de sicriu de sicriu
frunza de copac de copac
coaja de cartof de cartof
prezervativul de ambalaj
moneda de portofel
guma de mestecat de limbă
șamd de etcetera
Zeul Uitării
În căbănuța din pădure
unde mă refugiasem de pulimea pătrunsă de
harul zombificației pupincuriste
am dat peste Zeul Uitării.
I-am zis eu așaaa, la viteză,
fiindcă el uitase pe ce lume trăiește
și cum îl cheamă, că doar nu degeaba era
Zeul Uitării.
Stătea pe un scăunel
aplecat lângă portița sobiței
(ați observat că îmi plac mult diminutivele
în ultimul timp.
Probabil un pupincuristuț
tot mă lovise pe undeva)
stătea deci cu capul plecat
cu gura scrâșnitor-flendurită
și rupea cu dinții foi din cărți să întrețină focul
de cărticele, reviste, antologii, diplome,
broșuri, recenzii etc
Ce piroman și zeul ăsta, mi-am zis.
Pulimea pe la geamuri,
cu buzișoarele plinuțe între obrăjorii
ca niște fese de îngerași zombificate
striga ca un cur antic
Mulțumiri alese!
Mulțumiri alese!
(probabil de prin pădure alese)
și…
și…
La naiba!
Chiar am uitat ce mai voiam să zic.
Gardul verde
Pe șapte cărări un pitic pe creier
mă făcea să visez șapte albă ca zăpada
în „gardul verde” lângă sobiță
când ora șapte dimineața scormonea în jar
schimbul trei.
Până la mine mă mâncau toți sfinții,
până la Dumnezeu
îmi clănțăneau dinții
dinții de tărie
ca un zeu de lapte strâns la piept
între șapte femei.
Și te vedeam în loc de barmaniță
cum împletești paharele-n codiță
pe rochia din șapte șervețele
să-ți desenez cu buzele dantele
și mort de beat să-ți cer pe datorie
să mă trezești c-un zâmbet din beție.
La două capete
și câți nu se aruncă din mers
în zăpada murdară
crezând că e proaspăt ninsă
cu scrum de țigară?
câți oameni nu stau pe scară
și atunci când încetinește timpul
coboară din mers?
un copac ce se scutură de flori
primăvara
o cale ferată ce se scutură
de singura gară din univers
dar poate că iarna
soarele nu e decât mocănița
care face drumul dus-întors
24 de ore
de la capătul lumii la
capătul puterilor…
Vulva minții
M-am strivit precum o rugă
între palme încleștate
și am vrut să-mi strecor fierea
ca pe pruncul stors din lapte
cu țigara la Ureche
să pun vin în stupărie
să fumez din mierea scursă
candela din poezie
însă
însă
șoapta-i
șoaptă…
la urechi de graur rimă
altoit de nepăsare
ciugulit de-un fruct la scrimă
mi s-a dus din frunte fruntea
mi s-a dus din gânduri gândul
însă
însă
la toți vine după rând
de rânduri rândul
și din piatra cuminție
peste care nucii cântă
alte păsări vor străbate
însă-atunci
vom ști noi însă?
că nu-i cui
să nu străbată universul răstignirii
până lumea nu dezdoaie
însăși semnele iubirii
că nu-i om pe lumea asta
să nu nască înțărcarea
dragostea
peste măsură cu măsura din păcat
să nu plângă sau să râdă
să nu-și pună întrebarea
însă
însă Doamne
unde Doamne m-ai uitat!
Și-a bocit din ploaie melcul
spiralat pe vulva minții
unde Doamne e patentul
să îmi scot din craniu dinții.