Veronica Pavel Lerner
Scriu cuvintele de față în luna iulie, care, pentru mine, este luna dedicată în fiecare an amintirii bunului prieten Nicu, pe care l-am iubit, stimat, admirat. Este luna în care el s-a născut, pe 29 iulie 1912. Nicu Steinhardt era prezent la noi în casă înainte de a mă fi născut eu. Era prieten de familie cu părinții, pe mama – Amelia Pavel – o cunoscuse încă din facultate, o striga Juna, pe tata, – Doru Pavel – avocat și jurist – l-a cunoscut mai târziu. Apoi, a venit rândul nostru, al copiilor, să îi devenim prieteni. Toma, fratele meu mai mare și eu, sora mai mică, Veronica. Datorită talentului meu muzical, de copil mă botezase Cântăreața și așa mi s-a adresat întotdeauna. Era imposibil să nu-l îndrăgești, avea multe haruri și, indiferent de vârsta mea de copil, de adolescent, de adult (și chiar azi, la o vârstă care o întrece pe cea a dispariției lui), amintirile mele au fost și sunt nu numai vii, exacte și prezente, dar trăiesc în felul în care, îb sufletul meu continui să comunic cu el. Am făcut-o până am plecat din țară, când el a devenit călugăr la Mănăstirea Rohia, a cărei adresă n-am avut-o, iar contactul nostru s-a întrerupt.
Când eram mică, mi-l aduc aminte în vizitele lui din zilele noastre de naștere, ale fratelui și a mea, de sărbători și din zilele de duminică, pentru că adesea era invitat să luăm prânzul împreună. Nicu stătea întotdeauna lângă fratele meu, Toma, tata era în capul mesei, eu în cea opusă tatei și mama vizavi de Toma și Nicu. Eu nu spuneam nimic, înregistram în memorie momentele, dar Nicu, mama, Toma și tata făceau schimburi intense de idei despre cărți, spectacole, expoziții, personalități. Când însă venea rândul să se vorbească despre un concert și eu eram deja mai măricică, mă gândeam deja la studii muzicale, atunci Nicu insista, cu o figură serioasă, chit că ochii lui râdeau: „Și? Cântăreața ce ne mai spune?
La 4-5 ani, cum eu cântam corect și rețineam șlagărele la modă, în limba franceză, pe care părinții le aveau pe discuri de ceară și le ascultau la patefon, Nicu mă punea să i le cânt și așa mi-a rămas numele de Cântăreața. Cântam celebra șansonetă a lui Tino Rossi, deși nu înțelegeam cuvintele: Le bateau des iles,/ Le bateau des amoureux/ Sur la mer tranquille/ Va partir sous le ciel bleu, ciel bleu, ciel, bleu… Aici discul avea un defect, patefonul repeta mereu ciel bleu, eu reținusem cântecul cu defect cu tot și, spre distracția tuturor, îl reproduceam exact cum îl auzisem. Nicu era încântat, mă îmbrățișa și mă pupa. Mi-l aduc aminte pe Nicu de pe vremea când eram mică fiind un om vesel, bucuros să ne vadă – pe Toma și pe mine, și, în plus, un om elegant, fapt pe care l-am observat și când am crescut.
De ziua lui Toma, în aprilie, sau a mea, la începutul lui ianuarie, venea cu cadouri pentru noi. Mie mi-a adus odată un puzzle grozav, mititel, inspirat din poveștile fraților Grimm, tare rău mi-a părut că nu l-am putut pune în bagaj la plecarea în Canada, în 1982, dar a trebuit să dau prioritate jucăriilor băiatului nostru, Sorin, care avea aproape 5 ani. Lui Toma, când era copil, Nicu îi aducea cadouri legate de pasiunea lui în acea vreme, teatrul. Fie costume improvizate, fie, odată, un fes turcesc vișiniu, de care frate-meu s-a îndrăgostit pe loc și pe care l-a păstrat!
Fotografii cu Nicu, de când eram copil, nu am. Pe atunci, fotografiile le făceau doar fotografii, mult mai târziu, cînd am fost adolescentă, am avut aparatul nostru – dar, cu Nicu, abia în perioada adultă m-am fotografiat. Mi-aduc perfect aminte de toate împrejurările în care au fost făcute. Copil mai mărișor fiind, mi-l aduc aminte pe Nicu fără barbă, avea să și-o lase mai târziu. Era un om subțirel, nu foarte înalt și, ceea ce am observat și m-a impresionat, a fost extraordinara vivacitate din ochii lui. Venea întotdeauna elegant, îmbrăcat la costum și cravată, îi aducea mamei flori și folosea o colonie fină și discretă, pe care eu o simțeam imediat. Zilele când venea la noi, erau, pentru mine, o sărbătoare. Iar când i-am spus asta, pe la 15-16 ani, mi-a răspuns foarte serios că se simțea bine la noi, pentru că eram o familie cu care avea o relație aparte cu fiecare membru al ei. Și avea dreptate: cu mama vorbea despre artă, expoziții, tablouri, cu tata despre literatură și probleme juridice (Nicu urmase facultatea de drept), cu Toma trecea, prin literatură și filosofie, iar cu mine discuta despre concerte, discuri, interpreți.
Când a venit la noi, pe 1 ianuarie 1960, după un revelion tragic, pe care-l petrecusem cu familia la un coleg al tatei, vizita a fost consemnată de el în Jurnalul Fericirii: „Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftit la dejun de avocatul D.P. a cărui soție mi-e o foarte veche – și prima, singura dragoste din tinerețe. Îmi povestesc cu toții (au doi copii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De-ar ști că, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste treui zile va fi pușcăriaș… Îl întreb pe avocat, așa, într-o doară (cu toate că acesta era motivul pentru care am ținut să vin și l-am lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac: condamnarea e sigură și foarte mare…” (Jurnalul fericirii, Ed. Dacia 1997, p.24).
Toma era la curent, eu, cea mică (deși aveam deja 14 ani), nu știam. A fost închis, deși, în process, nu fusese inculpat, ci martor. Dar, pentru că n-a cedat teroarei anchetatorilor, din martor a devenit acuzat. Anii fără Nicu au fost teribili, dar tata ne spunea că va veni o grațiere și el va ieși din închisoare înainte de termenul fixat. Așa a fost. Multe amănunte din viața lui plină suferințe le-am aflat mai târziu, din cărți. După ce a ieșit din închisoare, m-am văzut des cu el, îl vizitam acasă, ascultam muzică, discutam.
Aș dori să dau câteva explicații despre fotografiile din arhiva personală, care sunt deja publicate și pe care le-am văzut și pe internet. Povestea a început cu ani în urmă, când eram deja peste ocean. Întâlnirea în persoană, în Canada, în 2018, cu poetul Nicolae Băciuț, directorul revistei Vatra veche (acesta fiind interesat de orice era legat de N. Steinhardt) a fost declanșatorul publicării unei cărți scrise de mine, intitulată N. Steinhardt în care spui că nu crezi ( Ed. Vatra veche 2020), în care apar aceste fotografii.
Primul om care a văzut fotografiile din arhiva mea personală a fost Nicoale Băciuț, iar constatarea lui instantanee a fost: „Iată singurele fotografii în care N. Steinhardt râde, n-am mai văzut nicio altă fotografie cu el atât de vesel”. Și, într-adevăr, am constatat și eu, privindu-i fotografiile de pe Internet, că în niciuna din ele Nicu nu afișează o asemenea bună dispoziție ca în cele două din anii ’70, cea cu mine și cea în care e singur. Dacă le comparăm cu cele de la Bran, din aceeași perioadă, vedem că Nicu nu obișnuia să zâmbească când era fotografiat. Cum se face că atunci am râs amândoi cu hohote? Ne întâlnisem în spatele Cișmigiului, lângă un bloc la care se făceau reparații. Și acolo erau tot felul de pancarte scrise cu greșeli, care dădeau sfaturi pietonilor pe unde să treacă. Am râs amândoi cu lacrimi. Eu aveam aparatul foto la mine, el purta un basc, i-am spus să-și scoată bascul, m-a ascultat, i-am făcut eu o poză și, când a trecut cineva pe lângă noi, l-am rugat să ne pozeze pe amândoi, iar noi continuam să ne distrăm pe seama acelor semne agramate…
În fotografiile de la Bran, într-una e Nicu alături de Andrei Pleșu, cu soția și băiețelul lui și eu, în cealaltă. În afară de mine, e Nicu, alături de primul violonist al Filarmonicii de atunci, cu soția lui. Se vede clar expresia ochilor lui Nicu, dar zâmbet pe fața lui nu există.
De curând am citit cele două volume de Corespondență ale lui N. Steinhardt (Ed. Polirom – Mănăstirea Rohia – 2021), ediție îngrijită de prof. dr. Gheorghe Ardeleanu, care însumează aproape o mie de pagini și care m-a bulversat din nou, ca întotdeauna când citesc sau recitesc ceva scris de el, nu numai pentru că tonul lui în scris este exact acela cu care vorbea, dar și pentru că am trăit împreună multe momente despre care scrie. Îl văd, îl simt, îl aud și, pe măsură ce trece timpul, amănunte noi despre el reapar în memoria mea.
Mă despart cu greu de rândurile despre acest om extraordinar. De câte ori scriu despre el, retrăiesc cu intensitate plimbările, discuțiile și numeroasele momente de bucurie sau suferință petrecute împreună. Nicu Steinhardt, devenit Monahul Nicolae de la Rohia, a fost și este o inspirație pentru toți cei care l-au cunscut și iubit de aproape, ca mine, dar și pentru cei care găsesc hrană în bogatul său testament literar, filosofic, religios.
Foto din arhiva personală