Veronica Pavel Lerner
Dialogul meu început cu ani în urmă cu Nicu Steinhardt, cel care mi-a fost un atât de apropiat prieten, continuă și acuma, datorită lecturii sau relecturii de către mine ale scrierilor lui, pe care, atunci când mă vedeam și plimbam cu el, sau mergeam la concerte împeună și comentam programul ascultat, nu le citisem, unele nici nu erau scrise. În textele lui, ca și în scrisori, îi recunosc exact stilul de a vorbi, viu și exaltat, entuziasmat sau gânditor, dar întotdeauna stăpân pe ideile lui, definitiv hotărât să-și apere ideile, niciodată șovăitor sau ambiguu.
Povestisem în interviul dat d-lui Cristian Pătrășconiu și publicat revista Ramuri (nr 7 – iulie 2020) despre întâlnirea mea cu Nicu după ieșirea lui din închisoare. Întrebarea d-lui Pătrășconiu mă tulburase: „Care e, pentru dvs, cel mai memorabil moment pe care l-ați avut cu Nicolae Steinhardt? Cel mai frumos, cel mai intens?”
Desigur, aveam răspunsul în memorie, eram la Grădina Icoanei, Nicu mi-a vorbit despre locul unde urma să lucreze: „L-am întrebat cum se simte, pentru că sesizasem suferința din trupul lui, dar el mi-a răspuns, cu o voce stinsă și gravă, că era foarte fericit și că spera să poată munci la fabrica de carton unde i se oferise un post. Mi-a dat apoi amănunte despre secția unde urma să lucreze. Văzându-mi îngrijorarea, mi-a repetat că era fericit, dar contrastul dintre fericirea lui interioară, pe care i-o citeam în ochi, și fragilitatea lui fizică, m-a tulburat profund.”
Atunci am aflat că va ajuta la confecționarea ghiozdanelor de carton pentru copii. El era însă un om bolnav și plăpând, iar închisoarea îi deteriorase și mai mult starea fizică. Mă întrebam cum va suporta acest om o muncă fizică. Dar, desigur, despre aceste gânduri n-am vorbit atunci cu el.
Recent, parcurgând în întregime cele două volume de corespondență ale lui N. Steinhardt, despre care am amintit în articolul trecut, am citit, într-una dintre scrisori, că a obținut aprobarea ca, la fabrica de carton unde fusese angajat după ieșirea din închisoare, să fie mutat din postul legat de producție, într-unul de birou, la contabilitate. Și, mărturisea Nicu, acolo trupul nu-i mai era atât de solicitat, dar munca în sine, de contabilitate, nu numai că nu îl entuziasma, dar, dimpotrivă, o desconsidera, nu din punct de vedere al utilității, ci ca domeniu nepotrivit lui.
Mi-am amintit de cele de mai sus acum, când am parcurs din nou cartea sa, adusă de mine din România în Canada, Între viață și cărți (Ed. Cartea Românească, 1976). Volumul cuprinde o colecție texte de critică literară scrise de Nicu și publicate în diverse reviste literare ale vremii. Printre aceste articole, am dat de cel intitulat Inventariere. Lectura luimi-a tăiat răsuflarea, pentru că am regăsit în el exact ideea lui Nicu exprimată în scrisoarea în care mărturisea incompatibilitatea lui cu acel birou de contabilitate unde fusese mutat la fabrica de carton de după închisoare.
De data aceasta, însă, Nicu revine cu exemplificări din literatură și artă, iar aici am recunoscut câteva din discuțiile noastre despre muzică, în care eram amândoi de acord cu ideile despre muzica modernă.
Articolul începe cu definiția dată de Voltaire beletristicii, ca fiind „legată de obiectele înzestrate cu frumusețe”. Și, continuă Nicu, literatura prezintă frumosul, precum fiecare obiect artistic ar trebui să o facă. Dar, „arta veacului XX ar vrea să se îndepărteze, susținând că în limitele ei se pot cuprinde nu numai cele frumoase și plăcute, ci toate obiectele care alcătuiesc mulțimea respectivă toate sunetele în muzcă, toate construcțiile verbale în literatură, toate raporturile dintre volume, culori și linii în pictură […]. Muzica nu se limitează la selectarea sunetelor plăcute, ci tinde la înregistrarea și inventarierea tuturor sunetelor.”(p. 239).
În textul său, Nicu nu este împotriva filtrării, ci a contabilizării și a preferinței, în arta modernă, de a include noul, adică de a „pune accentul pe neplăcut, pe nefrumos, pe neobișnuit” (p. 240).
Și, continuă Nicu: „Aceasta înseamnă că arta «nouă» (în ghilimele, deoarece asemenea tendințe antiestetice au mai existat, și nu odată în trecut) reia de fapt încercarea lui Euler de a găsi formula simplă a tuturor numerelor prime. Muzica concretă, literatura telquelistă și plastica nefigurativă (mai exact ar fi: nelimitată) cred în mitul inventarului general, care nu-i mai puțin iluzoriu decât numărul exact al tuturor particulelor din univers urmărit de Eddington.” ( p. 240)
Iată, Nicu nu este împotriva modernismului, niciodată n-a fost. Dimpotrivă! În scrisorile adresate lui Virgil Ierunca găsim numeroase comentarii admirative despre muzica și pictura modernă de calitate. Dar este împotriva inventarului total, cum îl numește Nicu, nebazat pe selecție și organizare.
Articolul se încheie cu un exemplu din fizică. Desigur, Nicu era la curent cu științele, o știu, nu discutam noi – când eram studenta și apoi absolventa Facultății de chimie a Universității București – tot felul de teorii moderne? Și, cum să nu mă fi provocat acest articol la un nou dialog – acum în gând – cu bunul și neuitatul meu prieten, Nicu?
*Imagini din arhiva personală.